Eram un leneş care la 10 ani nu reuşea să cânte nici măcar un Mozart ca lumea! Îmi amintesc uneori lecţiile de pian din copilărie. Profesoara locuia undeva pe lângă Foişorul de Foc şi era soţia unui aghiotant regal închis la Aiud, care semăna leit cu Arghezi, după cum vedeam în fotografiile înşirate peste tot. Tot aşa, vedeam în jur tablouri, covoare, argintărie, porţelanuri (resturile unei bunăstări trecute). Altă atmosferă decât în apartamentele din cartierul proletar de unde veneam eu.
Aflasem, fără să înţeleg exact semnificaţia, că mai vindea lucruri din casă pentru a adăuga ceva bănuţilor câştigaţi din lecţiile predate copiilor de prin mahalalele Vergului, Dristor, Iancului, Negustori. Mă înfiinţam bisăptămânal la dânsa, ţinut de mână de mama. Coboram din troleibuzul 84, care făcea staţie chiar în dreptul gangului pe unde se intra într-un bloc vechi de pe Bdul Pache. Locuia la etajul doi, cred. Ajungeam acolo urcând o scară care scârţia groaznic sub paşi. Până prin 1950 locuise pe tot etajul, de unde fusese alungată de autorităţi în fostele încăperi ale servitorilor.
Lecţiile erau pentru mine o corvoadă. Visam o minge de fotbal şi un maidan cu patru cărămizi, să încingem o miuţă. Adesea puneam palmele pe claviatură şi rămâneam aşa, de „lemn Tănase“. Nu îmi venea nimic sub degete. Priveam partitura fără să îmi pese sau să bănuiesc că trebuia să interpretez ceva. Mama îmi cerea să îi zic politicos „doamnă“, spre deosebire de şcoală, unde aveam de-a face cu „tovarăşa“. Atunci am înţeles diferenţa şi mi-a rămas întipărită în minte până azi.
Cu infinită graţie, cu o voce stinsă şi catifelată îmi exemplifica răbdătoare cum se cântă, cu ce degete trebuie să apăs fa diez, sau la, sau do. Îmi repeta mâna stângă, cânta cu mine la patru mâini (ştia cât de mult îmi place) doar-doar voi înţelege. Câţi bemoli sunt la cheie, adică în c
