Constat că tot ce am scris în urmă cu o săptămână s-a confirmat. Trist. Nefericirea altuia îi bucură doar pe nemernici.
Cred că, azi, multe capete se lovesc, ca nişte bostani copţi, de zidurile Parlamentului sau de pereţii dormitoarelor. Aşa o oportunitate, venită de la un te-miri-cine, în urma unui telefon (ne)vinovat, nu o să mai vină niciodată. Aşa un moment favorabil... Aşa o revoluţie... Servită pe tavă, revolta cetăţenilor României vine ori prea târziu, ori prea devreme pentru cei mai mulţi dintre oamenii politici. Prea târziu pentru Ponta şi Antonescu, care îşi revăd cu ochi critici prestaţiile din 2009 până acum. „Ah - pun pariu că-şi zice dl Antonescu -, dacă aş fi dormit mai puţin, dacă aş fi vorbit mai puţin şi dacă aş fi făptuit mai mult..." „Iar eu, îşi spune celălalt, şoferul trendy, coborând de la volanul bolidului, dacă nu l-aş fi supărat pe Vanghelie, aş fi putut conta şi azi pe 5.000 de oameni! Am fost un dobitoc!" De partea cealaltă a baricadei, baronetul, beizadelele şi trepăduşii PDL se mobilizează din răsputeri împotriva acestui fenomen, picat prea devreme. Căci era, la urma urmei, scenariul lor, după alegerile de la sfârşitul anului. Să lase în urmă o ţară secătuită, bolnavă şi neputincioasă, numai bună pentru nişte revolte di granda. Şi ar fi dat de-a berbeleacul cu USL - uite-aşa, cum plesneşti din deşte, mai ales dacă dl preşedinte le-ar fi dat o mână de ajutor! O, ar fi dat-o bucuros!
Dar n-a fost să fie. Demonstranţii sau protestatarii nici nu vor să audă de partide. Deşi e aberant, pentru că ei fac, hotărât lucru, politică. Cei mai mulţi şi-ar dori, utopic, o ţară fără partide, guvernată de un emisar european şi de o echipă de tehnicieni (străini). Singurele modele umane în care se regăseşte mulţimea sunt Raed Arafat şi, sporadic, Regele. Asta e partea cea mai luminoasă şi mai întunecată a realităţii. Dl Raed Arafat are a
