Din punct de vedere obiectiv, poziţia exprimată de liderul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, mai concret de preşedintele României, la conferinţa de presă ţinută în seara zilei de 21 martie, este un exerciţiu oratoric inteligent, notabil, dar care nu ar fi avut loc dacă alt executiv, de o altă culoare politică, exercita puterea la Palatul Victoria. De ce?

Simplu. În Armata României, ca şi în alte armate - de pildă aceea a Franţei, de care pomenea preşedintele românilor şi scriu asta în cunoştinţă de cauză, pentru că am fost oaspetele camarazilor francezi - gradul de general, place sau nu, a devenit, din păcate, unul eminamente politic.

În sensul că profesionistul militar este evaluat nu doar din perspectiva calităţilor sale profesionale, care contează, dar nu sunt suficiente, ci şi a capacităţii de a fi nu neapărat obedient, ci doar tăcut, cu tact - evident unul adecvat -, inofensiv în raport cu puterea politică. Indiferent cine a deţinut-o, din 1989 încoace.

Dacă luăm avansările din perioada post-decembristă, la gradul de general, niciuna - trist, revoltător, dar din păcate adevărat - nu a fost scutită, direct sau indirect, de o umbrelă politică.

Şi aici nu este vorba de un cec în alb, al decidentului, care a garantat, la o anumită sugestie ministerială, pentru o avansare sau alta, nici de semnarea, de către unii candidaţi, la prima stea de general, a unui angajament politic.

Este pur şi simplu o chestiune de relaţionare interumană.

Ştiu un caz, în care cineva s-a întors de la ceremonia de la Palatul Cotroceni şi a fost privit, întrebător de cei apropiaţi.

Ce a urmat?

A replicat surâzând, spre altcineva, care nu doar îndeplinea aceleaşi condiţii, ba chiar îl şi întrecea la anumite capitole, de performanţă profesională:

- Ce vrei? Gradul de general este unul