Preaputernice Sultan, ghiaurii aceştia de la Gurile Dunării atât sunt de neputincioşi în a se ocârmui singuri, încât mai că au ajuns de râsul tuturor. Se tot chinuie ei să aibă o stăpânire cumsecade, dar nu prea le iese.

Iată-i, aşadar, că se întreabă dacă e bine să scoată aurul acela pe care n-am putut să-l găsim noi, iar mai apoi nici muscalii. Au încheiat acum vreo cincisprezece ani dregătorii lor, cu nişte şmecheri de peste marea cea lată, o înţelegere pentru care Luminăţia Ta i-ar fi scurtat nu de un cap, ci de două. Adică, vin veneticii cu nişte drăcii mari care rup muntele în cinci, smulg pietrele, toarnă otravă, scot aurul şi apoi bagă restul în nişte puţuri mari, zicând că o să stea acolo până se va întoarce – cer îndurare – profetul lor. Mulţi sunt înspăimântaţi şi zic Divanului să lase muntele în pace. Aşa că, de săptămâni bune, ies mii de ghiauri în stradă, strigând împotriva veneticilor, mărşăluind, cântând şi împreunându-şi mâinile în jurul unei clădiri urâte şi mari, ca o plăcintă, unde sălăşluieşte adunarea lor. N-ai voie să pui biciul pe ei, după cum nu-i poţi altoi nici pe cei care strigă pentru Sfarmă-Piatră.

Nimeni nu prea înţelege mare lucru, din cauză că stăpânirea lor, deşi aduce puţin cu acelea din Apus, nu-i deloc la fel. Ar trebui ca poporul să-şi aleagă dregătorii şi să-i facă să se ţină de cuvânt, dar puţini dintre ghiauri înţeleg cum se face. Mai mult, unii au fost prostiţi la cap de muscali; alţii – chiar de ai lor, cei veniţi odată cu muscalii; sau de sultanul acela pe care l-a plimbat cu caleaşca regina Ingliterei, după care a păţit-o în cetatea Târgoviştei, de la nişte foşti colegi; alţii – de pomana pe care le-o aruncă zi de zi dregătorii, ca să se uite în altă parte când iau ei peşcheş. Iar ceilalţi nu prea sunt în stare să vorbească pe rând şi cuviincios, aşa că în ţara asta stăpânitorii pot sta liniştiţi: dacă-ţi schim