Cum am putea defini robusteţea (rezilientă [1]) unui sistem habitat uman (social), care include o componentă infrastructurală şi tehnologică cu grad de complexitate înalt?
Introducere: robusteţea sistemelor ”sub asediu”
Sunt de menţionat câteva trăsături între care:
- existenţa rezervelor (redundanţa pozitivă), care facilitează amortizarea şocurilor;
- flexibilitate, capacitate de corecţie/ajustare a dezechilibrelor;
- menţinerea coeziunii sociale, a ţesutului social; acestea depind de capitalul social (cum l-a definit Robert Putnam) şi politic, de instituţii ale dialogului social şi politic care să permită negocieri şi ajungerea la compromisuri (mai ales în democraţii);
- performanţa economică ce asigură sustenabilitate;
- şi nu în cele din urmă, o capacitate de adaptare, auto-organizare şi învăţare, care ar permite dezvoltarea de ”anti-corpi” şi amortizări la şocuri previzibile şi imprevizibile. Ceea ce Ilya Prigogine a numit "structuri disipative" ajută sistemele să reziste la şocuri.
Supoziţia din titlu porneşte de la mănunchiul de crize ce a cuprins lumea, la sumedenia de eveimente extreme. Suntem prinşi într-un vortex al bifurcaţiilor. Ce poate mira este că o criză financiară profundă afectează sever zone puternic dezvoltate (industrializate), care sunt prezumate a beneficia de alcătuiri instituţionale solide. Ne confruntăm cu cea mai gravă criză financiară/economică de la Marea Depresiune, din secolul trecut; economii naţionale sunt stresate din punct de vedere social, ceea ce se vede în tensiuni, care ating şi procesul politic (ex: blocaje ale instituţiilor de dialog/negociere/decizie publică, derapaje extremiste în viaţa politică din democraţii mature, accente exacerbate de şovinism şi xenofobie).
Schimbarea de climă indică dereglări în relaţia omului cu natura. Aici trebuie să menţionam şirul de fen