■ Unii nu cred în Dumnezeu. Alţii cred, dar susţin că au credinţa lor. Iar alţii spun că ei cred, dar nu ştiu prea bine în ce cred. În fine, sunt şi unii dreptcredincioşi, despre care se spune că s-ar împuţina, ca număr. Care ar fi motivele acestor stări? ■
Acest text se vrea a fi o încercare de analiză a motivelor pentru care, astăzi, asistăm la tendinţe de răcire / rătăcire a credinţei. Departe de mine gândul de a acuza ceva sau pe cineva pentru realităţile spiritualului cotidian.
Antropocentrismul autonom. Omul contemporan tinde să accepte din ce în ce mai greu o autoritate spirituală superioară. Considerându-se centrul creaţiei, el îşi sporeşte vertiginos drepturile, dar începe să refuze obligaţiile. Unica lege divină a iubirii îi displace, iar legile comunitare, obişnuite, încep să fie relativizate, dovezile fiind nerespectarea lor şi disoluţia autorităţilor.
Subiectivismul uman. Constă în părerea că Dumnezeu este făcut după cum ni-L închipuim noi. Situaţia se agravează atunci când pretinzând că toţi ne pricepem la religie, adeverim sintagma câte bordeie, atâtea obiceiuri. Desigur, rezultatul nu poate fi decât o anarhie religioasă.
Sincretismul religios. Globalizarea a intensificat schimbul de valori culturale şi spiritual . Simultan se amplifică sectarismul, dar şi apariţia unei viziuni deformate asupra unităţii credinţei. Aceasta constă în încercarea de punere în comun a diverselor religii sau confesiuni, pentru a se atinge idealul biblic un Domn, o credinţă, un Botez. Eroarea pleacă din teoria că orice religie are o fărâmă de adevăr, dar în realitate este greu să identifici care fărâme sunt cele corecte. Tocmai de aceea, pentru a ne scuti de eforturi inutile, Însuşi Dumnezeu a venit să ne arate Calea, Adevărul şi Viaţa.
Secularizarea. Accentuarea importanţei valorilor materiale în defavoarea celor spirituale conduce, inevitabil,