Deceniul de domiciliu forţat al lui Constantin Noica la Câmpulung Muscel (din 1949 până în 1958, când este arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, eliberat fiind în 1964), ca „fiu de moşier” ce se cuvenea izolat şi supravegheat, era până acum cea mai puţin cunoscută perioadă din viaţa filosofului. Sursa: Sorin Antonescu

Ea a fost nu o dată evocată, de pildă în amintirile lui Alexandru Paleologu (personaj important atunci în peisajul socratico- naeionescian dintotdeauna esenţial pentru Noi ca), însă, faţă de perioada interbelică şi de anii ceauşismului, Câmpulungul a rămas într-o ceaţă când diafană, când agasantă. Cum era Noica atunci: speriat? tracasat? confuz? reacţionar? optimist? Conspira, transpira, se acomoda, se resemnase? Se recicla în marxism, îşi deghiza metafizica în straie cât de cât pe placul furiei sovietizante?

Sigur, la Humanitas au apărut în 1997 „Manuscrisele de la Câmpulung. Reflecţii despre ţărănime şi burghezie”, conţinând rodul bunăvoinţei politice a paradoxalului „student” ce redevenise, forţat, Noica în anii '50, când îi (re)citea şi conspecta pe Mises, Weber, Carl Schmitt, Zeletin, Kolbenheyer, Hilferding, Madgearu, Gherea, Manoilescu, inclusiv pe Lenin, cum vedem într-o scrisoare din 20 aprilie 1953. Dar abia acum - când aceeaşi doamnă Adina Ştefan, nepoata lui Gheorghe Staicu, cea care a editat şi „Manuscrisele”, publică, alături de Ioan Crăciun, la Editura Ars Docendi, Universitatea Bucureşti, „Scrisorile din Câmpulung” expediate de Noica lui Gheorghe Stoica din 1952 în 1987 (prefaţă de Sorin Lavric) - abia acum avem, deci, radiografia afectivă a evoluţiei lui Noica în interval.

Născut în 1915 „în Vişoii Câmpulungului muscelean”, fiu de ţărani, membru PNŢ remarcat de Ion Mihalache, care avea să-l recomande la Banca Naţională, Gheorghe Staicu îşi ia doctoratul în economie în 1943 (cu apreciere