Jeffrey Franks şi Emil Boc par doi vechi camarazi de arme care se reîntâlnesc după ani şi ani.
Unele dintre cele mai fascinante, pentru mine, imagini din ultimii doi ani sunt acelea ale întâlnirilor dintre delegaţia Fondului Monetar Internaţional şi Guvernul Boc. (Mă rog, imaginile care ni se dau la televizor). Când se (re)văd, Jeffrey Franks şi Emil Boc par doi vechi camarazi de arme care se reîntâlnesc după ani şi ani pentru o emisiune comemorativă, gen „Cum a fost pe plaja Omaha": îndelungi strângeri de mână, zâmbete largi etc. (Nu se îmbrăţişează, fiindcă ar fi prea de tot: ar fi ca şi cum un leu viguros ar îmbrăţişa tandru un pui şchiopătând de gazelă Thompson).
Bănuiesc că, după ce camerele de televiziune se retrag, cu totul altele sunt fizionomiile celor doi şi-ale tuturor participanţilor aşezaţi la masa negocierilor. Priviri tăioase, scrutând feţele adversarilor ca la o partidă de pocher, atacuri şi replieri pe aliniamente dinainte stabilite, tot tacâmul unei înfruntări pe viaţă şi pe moarte. Dar fascinantă rămâne această ipocrizie la înalt nivel care ni se oferă nouă, muritorilor de rând, o ipocrizie care coboară apoi, mutatis-mutandis, piramidal, prin guvern, prin agenţii guvernamentale, prin consilii judeţene până la primăriile din urbea ori sătucul X. Cred că e singura lecţie pe care politicienii români, indiferent de calibru şi nivelul unde-au ajuns, au învăţat-o şi-o aplică cu brio.
Într-un anume fel, relaţia între Fondul Monetar Internaţional şi statul român nu e departe de relaţia între statul român de pe vremea lui Ceauşescu şi supuşii săi, relaţie imortalizată prin vorba: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim". Atâta doar că, mai nou, nu mai există nici locuri unde să ne facem că muncim.
