Karl Jaspers spunea că există oameni care dau măsura umanului. Unul dintre aceştia a fost N. Steinhardt (1912-1989). Într-un timp al haosului moral, al abrogării distincţiei esenţiale dintre Bine şi Rău, ori mai precis al falsificării Binelui (Vladimir Soloviov), al lagărelor de concentrare şi al camerelor de tortură, N. Steinhardt a demonstrat că libertatea şi fericirea sunt inseparabile. Regimurile liberticide nu pot oferi fericire reală, ci doar isterii colective, resentiment organizat statal şi paranoia socială ori tribalistă.

M-am bucurat citind frumosul eseu al lui Ioan Stanomir despre un volum de scrieri pe teme literare (şi nu numai) de N. Steinhardt, apărut în 2012 la editura Polirom. Cartea este îngrijită de cărturarul George Ardeleanu, căruia îi datorăm fascinanta biografie a lui Steinhardt, o lucrare fundamentală pentru înţelegerea unui destin intelectual şi a unui profil etic de excepţie.

Numele lui N. Steinhardt, cel arestat şi condamnat în procesul grupului Noica-Pillat, autorul “Jurnalului fericirii", intelectualul român-evreu liberal-conservator, admiratorul lui Chesterton, Dostoievski, Soljeniţîn, Malraux, Camus şi Koestler, prietenul lui C. Noica, al lui Dinu Pillat şi al lui Alexandru Paleologu, gânditorul creştin ortodox atât de apropiat ca viziune de o Simone Weil, întruchiparea unui spirit universalist tot mai ameninţat în această lume a fragmentărilor post-moderne şi a utopiilor fals-redemptive, patriot român şi cetăţean al lumii, omul care nu s-a lăsat frânt de presiunile unui sistem criminal, apărătorul valorilor transcendente atunci când ele erau călcate în picioare cu cinică neobrăzare, dascălul moral, iluministul iluminat îndrăgostit de Dumnezeu şi de marele dar al Raţiunii, monahul de la Mânăstirea Rohia, figurează neîndoios în ceea ce numesc panteonul onoarei.

Steinhardt l-a preţuit şi iubit pe Caragiale