„Care eşti, mă, la telefon? Fane Ciocan? Care Fane Ciocan, mă, nebunule? Fi-ţi-ar Fane Ciocan al dreac! Cât are jumatea aia de porc? Şi cât costă? Mânca-ţi-aş, de unde e porcu ăsta? Aha, pai să stea acolo, că e prea scump. Nu mă coafează!“.
Taximetristul vorbeşte la telefon. Negociază cumpărarea unui porc. „Păi bă, nebunule, tu nu auzi că taică-miu oricum are porc? Îşi ia concediu saptămâna viitoare şi îl taie, îl aranjează frumos, îl face tot, aşa că mie nu-mi trebuie. Adică mi-ar trebui dacă ar fi mai ieftin. Aş lua juma` de porc, da` nu la banii ăştia, frăţioare, că e foame mare, mă-nţelegi? Şi mai tre` şi să vin să-l iau eu cu maşina? Pe bune? Ha ha ha, păi cine vine, mă, nebunule, să şi ia porcu` de la atâta distanţă? Păi tu oricum îl aduci încoace, la Bucureşti, nu? Dacă îl aduci tu pe banii tăi, atunci cine ştie! Că, oricum, dacă nu ţi-l ia nima, tu tot îl aduci, bă, Fane, bă! Mai gândeşte-te!“.
Porcul încă viu, care trăieşte într-un coteţ lângă Bucureşti, habar nu are ce i se pregăteşte. Încă nu şi-a visat moartea, încă nu a bănuit că jumătatea lui dreaptă (de exemplu) ar putea ajunge într-un congelator din Bucureşti, în timp ce jumătatea lui stângă ar călători către cine ştie ce alte bucătării.
Merg cu taxiul printr-o lume visată de un Bucureşti care se pregăteşte de Sărbători. Între blocuri, cinci bărbaţi pârlesc un alt porc, mai puţin norocos. L-au acoperit cu paie şi i-au dat foc. Stau toţi cuminţi pe margine şi se uită la el, trăgând din ţigări. Suntem tot în viaţa aceasta. E o prelungire a fumului până în minţile noastre, până în creierul oraşului care ne ţine-n burta lui.
Acum noi stăm pe un fel de balcon, în ger, şi visăm visul Bucureştiului care ne strânge pe toţi într-un elastic. În curtea din spate a fabricii de mobilă, câţiva muncitori îşi încălzesc mâinile pe nişte ceşti cu cafea. Apoi vine o maşină cu
