Horia Ghibuțiu: „Respect un bozgor care a refuzat să-i toarne atât pe cei ce vorbeau limba oficială a țării sale, cât și pe cei care se exprimau în graiul său matern”.

Citesc cu nesaţ cum a lăsat Bölöni Lászlo, maghiar născut şi crescut în România, Securitatea cu ochii în soare. Spre deosebire de mulţi colegi de-ai săi, el n-a dat cu subsemnatul. Rămâne astfel sportivul căruia i s-a cântat imnul României, iar după ce a învins Italia (una dintre cele mai mari victorii ale fotbalului nostru), toată ţara i-a închinat nenumărate imnuri; jucătorul care se putea lăsa oricând de fotbal, deoarece avea o meserie cinstită şi absolvise o facultate nu tocmai uşoară, Stomatologia, pe vremea în care nu puţini alţi sportivi îşi făceau studiile la apelul bocancilor; minoritarul care a antrenat cea mai iubită echipă de fotbal a majorităţii, naţionala; fiul devotat, convins că doar mama sa merită atâţia bani câţi sunt vehiculaţi în transferurile starurilor din fotbalul mondial.

Azi respectat antrenor în toată Europa, Laci bácsi - nenea Loţi, dacă preferaţi - mărturiseşte, pentru GSP: „Securitatea a încercat timp de doi ani să mă racoleze. Era obligatoriu să colaborezi? Numai să mori e obligatoriu, restul depinde de tine. (...). Un preşedinte de club din Bucureşti mi-a zis: «Bozgore, nu o să ajungi acasă!». Acest personaj e şi acum în fotbal”.

Elegant cum îl ştie toată lumea, Bölöni nu-l nominalizează. Nu ştiu cine e personajul, dar nu mă surprinde folosirea termenului peiorativ bozgor de către cineva care cânta în struna Securităţii poporului, precum acel om de fotbal. Pe atunci, era o ruşine de stat să fii ungur. Aşa că dacă Lacika dovedea că dă tare cu şutu-n minge spre gloria sportului românesc, performant de mii de ani pe aceste meleaguri, devenea ca prin farmec Ladislau. La echipa secundă a Internelor, Victoria, românizarea cu de-a sila era d