Canadiene (8) Româno-canadienii din la ville de Québec, cît de puţini ar fi ei, se aseamănă în multe, dar diferă în funcţie de anul în care au ajuns aici. Cei care au emigrat măcar la începutul anilor '80 au o situaţie vizibil mai bună decît cei veniţi în anii '90. În schimb, cei mai proaspeţi sînt mai bătăioşi şi cer cu o voce mai apăsată ceea ce consideră a fi dreptul lor. E normal: dacă refugiaţii politici din paradisul lui Ceauşescu au ajuns aici cu trei geamantane (şi uneori nici măcar cu familia întreagă) şi sînt recunoscători acestei ţări care le-a dat realmente o nouă viaţă, cei nou veniţi şi-au vîndut în România case şi au ratat înmormîntări de părinţi tocmai pentru o nouă viaţă care depinde, acum, numai de ei. Şi fiecare şi-o face în funcţie de talente şi de steluţa pe care o are în cer. Am întîlnit aici, la mijlocul deceniului trecut, un informatician român care a lucrat cîţiva ani ca portar de noapte - pentru a-şi hrăni familia -, timp în care constata cu angoasă că ştie mai multe într-ale computerelor decît cei în faţa cărora susţinea interviuri, fără rezultat. Anii au trecut - acum este la Montréal, lucrează în informatică, plătit bine. Am cunoscut şi o fostă profesoară de română care, nu din plăcere, îşi deschisese acasă un cabinet de cosmetică; nu părea că nu o lăsau clienţii să respire. Tocmai se specializase într-o nouă tehnică de epilare, fir cu fir şi definitivă pe deasupra, şi într-o zi mi-a spus că nu numai piciorul de femeie poate beneficia de chestie, ci şi obrazul bărbatului. Preţul era enorm, iar dorinţa mea minimă; nimic personal - tocmai îmi cumpărasem un aparat Gillette Sensor şi eram foarte bucuros de fiecare fir care-mi creştea în barbă. Mai nou, la Québec sînt studenţi români, relativ mulţi, fiecare cu crucea lui, cu bursa lui şi cu doctoratul lui în creştere. Unii spun că după mexicani, românii ar fi cei mai mulţi străini; am