La nivelul de dezvoltare la care a ajuns Festivalul Enescu şi în contextul actual al relaţiilor internaţionale, în care promovarea culturală a devenit parte a puterii exercitate de statele dezvoltate pe scena internaţională, România are de gestionat o adevărată provocare: „Ce facem cu Enescu?” De Oana Marinescu
Articol din FP România nr. 36 (august/ septembrie 2013)
O dată la doi ani, Bucureştiul îşi schimbă ritmul. Rutina cotidiană prinde muzicalitate cu Festivalul „George Enescu”. Dincolo de sărbătoare, festivalul bate câteva recorduri: este cel mai mare eveniment cultural internaţional organizat de România şi pentru care suntem recunoscuţi pe plan extern; are o credibilitate suficient de puternică încât să aducă la noi unele din cele mai faimoase orchestre şi artişti ai lumii; este cel mai puternic brand cultural al României; este cel mai puternic magnet pentru turişti străini (15.000 dintre biletele individuale au fost vândute în primele trei săptămâni în străinătate); este cel mai iubit eveniment cultural de la noi.
Dincolo de aceste atuuri, există, mai mult sau mai puţin pe faţă, o critică legată de banii cu care Festivalul este finanţat de la bugetul de stat. Sunt voci care spun că i se dau prea mulţi bani pentru cât de săracă este România. Sunt alţii care spun că, tocmai pentru că se alocă atâţia bani pentru Enescu, celelalte domenii ale culturii sunt subfinanţate. Nu ar fi prima oară în România când un succes este îngropat nu în laude, ci în oftaturi şi cârcoteli. De aceea, la nivelul de dezvoltare la care a ajuns Enescu şi în contextul actual al relaţiilor internaţionale, în care promovarea culturală a devenit parte a puterii exercitate de statele dezvoltate pe scena internaţională, România are de gestionat o adevărată provocare: „Ce facem cu Festivalul Enescu?”
Există două abordări majore posibile. Prima este valorificarea oportunit