Oare ce-ar fi fotbalul fără amintiri? La cinci minute după fluierul final al Galei, în liniştea nopţii, începusem să scriu despre Hagi. Ciudat: vreo două paragrafe crescuseră pe ecran din carnea negricioasă a literei virtuale, numai Hagi era cu totul absent din fraze. Botezat pe stadion în anii de glorie jună ai lui Oblemenco, prezent la meciul de debut al lui Zoltan Crişan, admirator declarat al lui Dudu Georgescu - singura gheată de aur din lume ce dădea golurile cu capul, şi el tot de aur -, pe deplin la curent cu subversivele anecdote legate de examenul de bacalaureat al lui Ilie Balaci şi, în fine, colportînd la rîndu-mi zvonurile teribile despre romanţul ce va fi existînd între Geolgău şi Nadia Comăneci prin primăvara lui '83, încercasem aşadar o frază despre Hagi şi, brusc, prin faţa ochilor îmi trecuseră batalioane de fotbalişti, fiecare cu povestea lui. Poveşti pe care le-am reprimat, de frica singurei poveşti ce mă frămîntă şi mă face să rescriu paragraf după paragraf: atunci, în vara anului 1983, tînărul sprîncenat şi cu cărare pe mijloc, Gheorghe Hagi devenise deja student la Studii Economice la Craiova, semnase deja pentru "Universitatea", era aşteptat de către olteni precum mireasa-n prispă cînd - din considerente sportivo-studenţesco-politice - ceva s-a întîmplat şi Hagi a ajuns la Bucureşti. Clar de mi-ar fi că n-am dreptate şi tot aş spune-o: în echipa de atunci a "Universităţii", Hagi ar fi fost diamantul printre perle. Dar n-a fost să fie; oricum, dincolo de subiectivele regrete, cariera ce avea să urmeze a devenit - prin muncă, talent cît cuprinde şi tonică încăpăţînare - cel mai de seamă capitol din istoria fotbalului nostru. Iată pentru ce retragerea lui Hagi, la miezul nopţii de 24 aprilie, a fost mai mult decît un eveniment sportiv. Nu numai fotbalul va fi altul fără Hagi, ci - dincolo de clişeele de rigoare, uşor de stîrnit în astfel