Ne-am apropiat de bordeiul ascuns de coama dealului, am pus mâna pe tocul intrândului şi, împinşi de mogâldeaţa care ne ghidase până într-acolo – „haideţi, haideţi, aici este!“ – am bă-gat capul înăuntru.

Ne-am scufundat într-un aer cald şi un miros de lapte crud, dar ce ne-a lovit de fapt în semiobscuritatea aceea n-au fost animalele care stăteau obediente la muls sau găleţile pline ochi, din care se contura un abur tremurător, ci ochii ei. Eram atât de aproape de irisul acela verde, speriat, încât ne-am dat instinctiv înapoi, fără să realizăm dacă ceea ce am văzut a fost o fată, un copil sau o femeie. „Vor lapte!", a ciripit fetiţa cu care venisem, apoi s-a urcat din nou pe bicicletă, şi-a urcat pe ghidoane plasele cu sticle calde şi şi-a început coborârea pe costişă, înspre sat.

Ne găseam nici noi nu ştiam prea bine unde. Prin munţi, în Maramureş, într-o comună al cărei nume îl uitasem, căci trecusem binişor de indicator şi de vreo aşezare umană. Eram între păduri, lângă un drum care n-a mai părut aşa de pustiu odată cu înserarea. Zeci de copii apăreau pe biciclete, unul după altul, într-un ritual numai de ei ştiut, îndreptându-se în aceeaşi direcţie: bordeiul care adăpostea un copil, o femeie sau o fată, cu ochii incredibil de mari şi verzi, ca ai unui animal speriat. Am aşteptat până când a ieşit, cu una dintre căldări într-o mână roz, delicată, şi cu obrazul purpuriu, de parcă luase foc. „O să vă dau eu nişte lapte", a îngăimat, cu o sfioşenie de baladă.

S-a dovedit că privirea îi aparţinea, o adolescentă de aproape 18 ani, cu un nume atât de melodios şi ciudat, încât ori l-am uitat ori nici nu l-am înţeles bine. Ne-a dat sticla de lapte proaspăt muls şi, când s-a înnoptat, am chemat-o la focul de tabără. Scoborâtă parcă din „Zburătorul" lui Heliade Rădulescu, uşor sălbăticită, vorbind foarte puţin, rar şi şoptit, fata asta din satul Poienile