Nu cunosc — era să zic: nu mă interesează! — rezultatul alegerilor de ieri. Nu am la dispoziţie nici măcar vreo estimare — din simplul motiv că am scris acest articol încă de sâmbătă. Sursa: EVZ

Mi-a ajuns ce-am văzut şi trăit în ultimii ani, m-a scârbit profund ce mi s-a oferit de şapte luni încoace. Plasarea de către Hillary Clinton a României în rândul ţărilor cu probleme grave de democraţie înseamnă, de fapt, încheierea unui ciclu. Dacă după douăzeci de ani de sacrificii am reuşit să ne cocoţăm alături de ţări asiatice în care feudalismul continuă să facă legea, înseamnă că totul a luat sfârşit.

Şi totuşi, ceva mi-a rămas în minte din bătălia grosieră pentru ciolan: discreta, dar insistenta încercare de a ni se sugera un scenariu politic alternativ. E vorba de apoteoza, la televiziunile de casă şi prin vocea jurnaliştilor năimiţi, a imaginii familiei regale ca soluţie politică de rezervă. Mi-am exprimat în mai multe rânduri dezamăgirea faţă de felul în care reprezentanţii actuali ai monarhiei au compromis o mare idee. Ştim cu toţii cât datorează această ţară primilor doi regi, Carol şi Ferdinand. Dar mai ştim şi la ce niveluri de compromis şi abuz s-a ajuns sub Carol al II-lea şi la câtă insignifianţă sub Mihai I.

Ei bine, acea soluţie "de rezervă" nu există. Pentru că în materie de viziune, de practică politică, de moravuri şi demnitate nu asistăm, începând cu Carol al II-lea, decât la un lung şir de abdicări. Am să dau un singur exemplu, care demonstrează că între modus operandi al unşilor Domnului şi samsarii politici de ieri şi de azi n-a fost şi nu este în România nicio diferenţă. Iluzia "monarhiei salvatoare" funcţionează datorită unei fraude de percepţie: românul o vede la televizor pe regina Elisabeta a II-a (sau pe Tânăra Victoria, din filmul edulcorat cu Emily Blunt) şi-i transferă însuşirile asupra d-lui Duda. "Mona