– Karl; în cazul lui Groucho, am mai multe! -
Am două motive pentru care-i sînt recunoscător lui Marx. Primul este acela că, deşi am devenit licean şi student într-o Românie pe deplin socialistă, nu m-am intersectat cu scrierile marxiste deloc. În România anilor ’80, Marx era un fel de bizarerie vag elitistă în raport cu care Ceauşescu (prin scrierile lui) ieşea cîştigător. Pentru primele examene serioase ale vieţii mele am avut, ca bibliografie, capitole din „operele“ Conducătorului, fragmente din conferinţe sau congrese ale PCR etc. –, dar niciodată un text propriu-zis marxist. Abia la mijlocul anilor ’90, ca asistent al profesorului Lucian Boia, am avut ocazia, vreme de un lustru universitar, să fac unele dintre seminariile de Istoriografie de care aveau parte studenţii anului I din Facultatea bucureşteană de Istorie. Ocazie pentru care am citit din Marx & Engels – părţi din Capitalul, Manifestul Partidului Comunist (un text admirabil scris!), Originile familiei, proprietăţii private şi statului ş.a.
Cu alte cuvinte, în cazul meu a trebuit să cadă comunismul pentru ca Marx să devină, cît de cît, obiect de studiu – dar nu cred c-am fost o excepţie, din moment ce, s-o recunoaştem, în România lui Ceauşescu părintele marxismului era mai curînd venerat decît citit. Nu cred că a existat un stat condus de un regim autodeclarat marxist-leninist (precum cel al PCR) în care studierea lui Marx să fi fost mai anemică şi mai neglijată. Inclusiv de către Conducător: am mari dubii că N. Ceauşescu ar fi citit vreodată şi altceva decît, eventual, rezumate simplificatoare ale celui care, teoretic, îi era magistru. Cu atît mai suprins sînt cînd aflu că a fost o vreme, în ultimii ani ’50, cînd o studentă din Bucureşti se putea apropia de comunism din plăcerea pe care o avea polemizînd cu un profesor greoi, care vorbea româneşte cu poticneli, dar care era foc de
