Cetăţeanul turmentat, alegătorul năuc a suferit, cel puţin la noi, o mutaţie patologică. Îi place să fie încălecat. Vă aduceţi aminte cântecul din copilărie? Nu ştiu de ce se legănau elefanţii, dar sigur la altceva nu se pricepeau.
Încolonaţi, copiii scandau cântecelul. În inocenţa lor, colecţionau pe pânza de păianjen o armată de pachiderme… Şi pentru că nu se rupea, au mai chemat un elefant… Prezentul seamănă foarte mult cu melodia de odinioară. Lumea în care trăim e o aţică de care atârnă o armată de elefanţi politici, fiecare cu trompa, cu ţurloaiele, dar şi cu coada sa de interese. Numai că, în viaţa de toate zilele, pânza realităţii nu e tot atât de rezistentă.
Deşi lumea supravieţuieşte încercărilor exterminatoare (la Hiroshima au existat salvări miraculoase), preţul plătit e prea mare. Specia triumfă şi, cum zicea poetul, „creşte mereu altă iarbă”. Numai că nu pot fi aşa de cinic şi resemnat. E ca şi cum aş accepta iar şi iar sacrificiul generaţiei actuale în virtutea unui viitor luminos. Babele, oracolul românesc în acţiune, ar zice: „Las’ maică, noi ne-am trăi traiul, ne-am mâncat mălaiul, copchiii noştri s-o ducă mai bine!” Dar dacă noi nu trăim bine, dacă noi nu suntem demni, dacă lumea noastră nu e normală, şansele urmaşilor de a accede la o viaţă mai bună scad, nu cresc!
Partea întunecată a lucrurilor vine din imposibilitatea mea, ca individ, de a-mi controla eficient destinul. Dacă merg în justiţie, am mari şanse să dau peste un judecător tont sau corupt. Dacă mă adresez administraţiei, pot fi dat afară, minţit sau uitat. Dacă intru pentru o entorsă în spital, a doua zi ies într-un picior, pentru că un bou mi l-a tăiat pe celălalt din greşeală. Bomboana din vârful tortului e politicianul. Nu că ar fi mai rău, mai corupt, mai incompetent, mai veros, mai mârlan, mai târâtură decât ipochimenii pomeniţi mai sus. Pa