Dacă taxele ar fi mai simplu de plătit, evaziunea şi corupţia ar fi mai subţiri, iar birocraţia nu şi-ar mai avea rostul. Ar fi pentru toţi ceva mai bine, şi totuşi lucrurile stau exact pe dos. De ce?
De mai mulţi ani, guvernele perindate pe la Palatul Victoria au suferit un fel de sindrom al bolnavului închipuit, proiectându-şi venituri bugetare nu peste potenţialul de plată al contribuabililor, ci peste potenţialul de colectare al Fiscului. După care, confruntându-se cu crunta realitate a insuficienţei veniturilor, a înăsprit regimul taxelor în loc să repare mecanismele de colectare a acestora.
Acum s-a ajuns la o colectare de doar 50% din potenţialul de plată al contribuabililor şi încă n-a învăţat nimeni lecţia, nu se ocupă nimeni de ameliorarea colectării. Se ocupă toţi, în schimb, de inventarea unor biruri noi şi, în paralel, contribuabilii care fuseseră exceptaţi de la unele taxe sunt luaţi la ţintă.
Cei care plătesc sunt cei care vor plăti mai mult, iar cei care erau exceptaţi vor începe să cotizeze. Nimic despre cei care nu plătesc.
A mări o taxă care oricum era eludată de anumite grupuri, şi a te aştepta la încasări mai mari de pe urma ei, este la fel de contraproductiv ca în cazul în care, scăzând o taxă, te aştepţi să intre în plată şi cei care o eludau. Pentru că evaziunea nu se face din cauza mărimii taxei, ci din cauză că este prea complicat să plăteşti taxa.
Evazionistului nu de pierderea bănească îi este greaţă, ci de agresivitatea birocraţiei aferente plăţii, de lungimea timpului pierdut, de mulţimea formalităţilor ce trebuie îndeplinite. Evazionistul investeşte în practicile lui (plăteşte funcţionari corupţi, înfiinţează firme-fantomă, organizează tranzacţii fictive etc.) pentru că aşa iese mai câştigat decât cel care investeşte (a se citi iroseşte) timp, nervi şi energie pentru a respecta toate regulile fiscale. Este
