Romania si Ungaria sint tari aliate, desi inca nu au ajuns tari prietene. Poate acest lucru se va intimpla curind, poate peste jumatate de secol, poate niciodata. Important este ca, pe fond, procesul de integrare si participarea la Uniunea Europeana ne-a demonstrat ca putem fi buni colegi. Apropierea zilei de 30 august ne face pe multi dintre noi sa meditam la evolutia raporturilor bilaterale intre Romania si Ungaria, la diferentele care separa Europa anului 1940 de cea a zilelor noastre. Daca ne raportam lucid la experientele primilor ani din deceniul trecut, am putea concluziona ca imperativele mari, de natura sistemica - in primul rind, dorinta disperata a celor doua state de a se asocia cluburilor mai mult sau mai putin inchise ale Occidentului - au primat in fata tentatiei de a redeschide dosarele dificile ale trecutului. In primii ani postcomunisti se faceau simtite doua abordari contradictorii. Prima punea accentul pe diferentele intre cele doua tari, pozitionind Ungaria in grupul "fruntasilor", iar Romania in cel al "codasilor", iar printre implicatii se numara si aceea ca Occidentul trebuie sa trateze in mod diferit cele doua tari, din toate punctele de vedere. Cealalta era mai putin inclinata spre discriminari si punea in evidenta fondul comun al problemelor cu care se confruntau cele doua tari, ca de altfel intreg spatiul est-european (facem abstractie aici de zonele cu probleme speciale, cum ar fi fosta Iugoslavie sau fosta URSS). Era de asteptat ca aceste doua tendinte sa-si dispute suprematia in ceea ce priveste influenta asupra decidentilor occidentali. Balanta de putere intre ele a oscilat adesea de la o dominatie a primei orientari la un echilibru instabil (as spune, 1994-1999) si apoi la un echilibru mai stabil, caracterizat de dominatia celei de-a doua. Acest echilibru s-a concretizat prin deschiderea portilor NATO si UE pentru opt state postcomuni