Veseliei tâmpe și frivolității languroase în care se scaldă spațiul public occidental merită să-i opunem puțină sobrietate. Când presa internaţională discută ad nauseam scandaluri amoroase ale unor deputaţi ori senatori americani, e firesc să cauţi în altă parte modéle şi surse de inspiraţie. Filmul HBO despre John Adams – al doilea preşedinte SUA şi prietenul lui Thomas Jefferson – îţi vine în întâmpinare. Descoperi oameni și caractere care, având simțul urgenței și sentimentul importanței timpului trăit, nu s-au lăsat devorați de putere.

În România modernă, marii profeți ai renașterii naționale, de la blăjenii greco-catolici ai secolului XIX până la Nicolae Iorga sau Iuliu Maniu în veacul trecut, au deplâns excesul de clovnerie al politicii valahe. Gustul pentru anecdotă, neseriozitatea angajamentelor colective ori juisarea printre fițe și cancanuri scot la iveală chipul unui neam stricat și nevrednic. Care este reacția la această patologie? Cu ce virtuți se îndreaptă ușuratecii?

Mulţi spun că vindecarea neseriozităţii vine prin asumarea „retoricii destinului”. În cazul Americii, un asemenea viraj e ușor de practicat. În 2008, Barack Obama a atins recordul sincerităţii declarând în plină campanie electorală: „noi suntem cei pe care i-am aşteptat” (we are the ones we’ve been waiting for). Descoperim aici varianta progresistă a misionarismului politic: cei dinaintea noastră au existat pentru ca noi, hic et nunc, să ne facem loc pe scena istoriei. Deşi bine-intenţionată, solemnitatea e viciată de narcisism.

Într-un alt context, marcat de ofensiva sovietică din timpul războiului rece, Ronald Reagan a evocat monstruozitatea tiraniei şi binefacerile libertăţii. Discursul intitulat „A Time for Choosing” (1964) se încheia astfel: „dumneavoastră şi cu mine aveţi o întâlnire cu destinul (You and I have a rendezvous with destiny)”. Sunt cuvinte mari, impos