Prima tentaţie a oamenilor e să facă comparaţii: Băsescu = Ceauşescu. Şi în 22 Decembrie poporul a protestat împotriva dictaturii. Tot ca atunci, Băsescu a plecat senin la ski, la Predeal, precum Ceauşescu în Iran. Tot ca atunci organele de represiune s-au năpustit asupra participanţilor care, la fel ca atunci, au făcut baricade şi au distrus ce le-a ieşit în cale.
După părerea mea, comparaţiile sunt forţate. În primul rând, pentru că în 2012 trăim într-o democraţie reală. În al doilea, pentru că Băsescu nu este un dictator, deşi uneori poate că şi-ar dori acest lucru. Iar apoi, pentru că cei ce-au provocat distrugerile de duminică noapte nu erau animaţi de dorinţa de a fi mai liberi decât sunt. Proteste şi incidente violente se întâlnesc în mai toate democraţiile, chiar şi cele avansate. Această formă de libertate contondentă este tributul pe care îl plătim deficitului de educaţie ce marchează o anumită clasă socială, privită cu mai multă simpatie decât merita şi popularizată de o medie în veşnică căutare de senzaţional.
Ceea ce s-a întâmplat în cele trei zile de la finele săptămânii trecute reprezintă altceva: scadenţa „cardului de credit” pe care „românii” (de data asta n-am prea mai auzit termenul din gura celor care-l îndrăgiseră atât de mult în 2005), l-au dat preşedintelui Băsescu, când l-au ales.
Şi care a ajuns, practic, la zero. Cu stilul său autoritar – căruia-i datorează acuzele de „dictator” – Traian Băsescu a crezut – ca şi Ceauşescu, dealtfel - că el ştie mai bine decât poporul ce e mai bine pentru popor şi a procedat în consecinţă. Poporul, la rândul său, a crezut că ceea ce face Băsescu îşi va arăta, la un moment dat, roadele. Numai că n-a fost deloc aşa. Ceea ce spunea preşedintele de la Erste, că ceea ce s-a întâmplat în România, după durele şi scandaloasele restricţii din 2010, nu ar fi fost de conceput în nici o ţară europeană,