Regimul Mareşalului Ion Antonescu este considerat, de regulă, un autoritarism hibrid, civil-militar.
Se apropie ziua de 23 august: mereu controversată şi mereu politizată. Controverse pe marginea deciziei de la sfârşitul verii anului 1944 există şi vor exista multă vreme, în mediul academic. Cu atât mai mult este de aşteptat ca în dezbaterea publică mai largă ele să fie perpetuate şi amplificate. Speculaţia se interpune adesea pe firul discursurilor, iar opiniile politice influenţează enorm argumentaţia. Cu sau fără asemenea interferenţe, mulţi dintre participanţi ar accepta, probabil, ideea că e foarte greu să evaluăm ziua de 23 august 1944 detaşând-o de fluxurile mai ample ce configurează istoria şi politica românească, în secolul XX.
În cele ce urmează, îmi propun să formulez, dintr-o perspectivă orientată spre analiza politică, câteva întrebări pe care le consider interesante. Nu pledez aici în favoarea unei lecturi sau împotriva alteia, deşi punctul meu de vedere este acela că, în situaţie de criză, monarhul şi celelalte figuri politice şi instituţionale implicate în evenimente au încercat să acţioneze în aşa fel încât să împiedice producerea unor dezastre şi mai mari.
Întrebările de care aminteam se referă la armata română, ca instituţie a statului, şi la modul de catalogare a regimului Mareşalului Ion Antonescu. Senzaţia mea este că, de cele mai multe ori (desigur, există contraexemple) armatei i se atribuie un rol secundar din punct de vedere politic. Ea ascultă imediat ordinul Regelui şi sunt extrem de puţine şi slabe, ca intensitate, manifestările de loialitate faţă de Mareşal şi linia promovată de acesta. Este, desigur, o abordare convenţională: militarii ascultă de liderii civili pe care îi consideră legitimi. Cum Ion Antonescu îşi compromisese legitimitatea politică din cauza înfrângerilor de pe front şi a perspectivei tot mai apropia
