Artistul coregraf Răzvan Mazilu te pune pe gânduri – toate gesturile sale scenice se ridică pe eşafodajul unei solide reflecţii asupra artei şi a vieţii, ca în „Sell Me”, „Când Isadora dansa”, „Full Monty” sau „Şaraiman”. Muzica pare să facă parte nu doar din arta, ci chiar din formula fiinţei sale, iar Bach îl ajută să-şi dea seama de lucrurile cu adevărat importante în viaţă.

Aţi folosit diverse tipuri de muzică în spectacolele pe care le-aţi realizat, de la Şaraiman la Bach...

În tot ceea ce am făcut pe scenă, muzica a jucat un rol esenţial. Sunt indisolubil legat de muzică. Uneori am simţit că sunetele, muzica sunt mult mai puternice decât cuvintele şi decât mişcarea. Când vorbim de marea muzică pe care am folosit-o în spectacolele mele, cum este, de pildă, cea sacră a lui Johann Sebastian Bach, în Block Bach, am sperat să ne ridicăm la genialitatea şi generozitatea muzicii. Muzica te inspiră, atât timp cât nu este subculturală. În spectacolele mele am căutat o mare diversificare a universurilor sonore. Mărturisesc că încă mai aştept să mă împrietenesc cu muzica contemporană, deşi am avut câteva experienţe în această direcţie.

De pildă?

Philip Glass, Arvo Pärt, Michael Nyman, Wim Mertens, Henryk Górecki, Sofia Gubaidulina si Karl Jenkins, pe a cărui partitură am creat spectacolul Requiem.

Ce înseamnă muzica şi pentru omul Răzvan Mazilu? De pildă, Bach?

Ascult Bach când îmi dau seama că există lucruri mult mai importante decât toate zbaterile noastre zilnice. Am senzaţia că muzica lui mă face mai puţin vulnerabil, creându-mi o platoşă care îmi poate apăra sensibilitatea.

Când aţi fost prima oară la Festivalul „George Enescu“?

Când a fost reluat şi concursul, după 1989. Sigur că sunt foarte apropiat de muzica clasică si consider acest festival o şansă a spectatorilor de a se apropia de marile personalităţi şi de a de