Am fost botezat creştin-ortodox, potrivit religiei părinţilor mei, şi îndrăgesc femeile. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să-mi schimb religia, măcar şi din respect pentru memoria strămoşilor mei, iar perspectiva unor contacte intime cu bărbaţi îmi provoacă, mărturisesc, frisoane.
Cu aceste informaţii în ADN şi cu preconcepţiile de rigoare ale societăţii, am pornit în viaţă şi am cunoscut o mulţime de oameni. Moldoveni sau bănăţeni, albi şi negri, români şi unguri, stelişti şi rapidişti, creştini şi musulmani, sau hetero şi homo. Unii dintre ei mi-au plăcut, cu unii m-am împrietenit chiar, iar de alţii am fugit ca dracu’ de tămâie. Criteriile de selecţie personale s-au distilat şi s-au cristalizat destul de simplu: oameni cu care împărtăşesc aceleaşi valori, în care am încredere şi în prezenţa cărora mă simt bine. Bine-nţeles, aici depinde şi care sunt acele valori.
Fără să fiu mistic, în mare, comportamentul acestor oameni pe care-i plac respectă suma de valori adunate, spre exemplu, în cele 10 porunci. Însă porunca „să nu furi”, ca să aleg un exemplu, e respectată, dacă e respectată, şi de creştini şi de musulmani şi de negri şi de homo, sau stelişti, sau unguri. Şi atunci, mi-am pus întrebarea de ce să nu aibă homosexualii dreptul să-şi facă viaţa aşa cum doresc.
De fapt, problema sensibilă în chestiunea homsexualilor este măsura în care te deranjează comportamentul lor. Cum te afectează. Ca şi în alte situaţii, cum ar fi vecinul de bloc care bate covoarele în orele de odihnă, aici e cuiul lui Pepelea. Pentru că, altminteri, nu-i treaba mea ce fac oamenii ăştia în particular. Iar asta este o lecţie pe care mi-au oferit-o părinţi dinainte să merg la şcoală. Cu alte cuvinte, m-ar deranja dacă ar încerca să mă forţeze la relaţii intime de tipul celor pe care îl practică ei. Iar societatea trebuie să mă apere în asemenea cazuri, identice în esenţă
