Fluturarea tricolorului la sfârşitul unei finale de Liga Campionilor, prima din noul format al competiţiei în care un fotbalist de-al nostru intră şi câştigă, e un motiv de mândrie cum puţine găsim în aceste vremuri. Sursa: EVZ

Triumful lui Cristi Chivu cu „MourInter” nu ne scoate fotbalul din subsolul în care se zbate, dar faptul că un român a luat cupa de toarte e un semn că, deşi nu mai pupăm turnee finale, n-am dispărut de tot de pe harta performanţelor.

Pentru Chivu, succesul de la Madrid e apogeul unei cariere exemplare, stropită cu sânge nu doar în ianuarie, când i-a atârnat viaţa de un fir de păr, ci în multe alte rânduri în care i-au fost reparate umărul, nasul şi ce şi-a mai rupt sau spart reşiţeanul pe terenul de joc.

Înainte de toate însă, victoria de sâmbătă a lui Cristi Chivu e o răsplată a muncii cinstite a unui jucător care n-a păcălit fotbalul, precum mult mai talentatul său coleg de generaţie Adi Mutu.

Contrar aparenţelor, nu-i foarte simplu să îi compari pe cei doi fotbalişti. Chivu e responsabil cu picioarele adversarilor, Mutu - cu mingea. Unul e defensiv cu prezenţe rarisime dincolo de mijlocul terenului, meseria celuilalt fiind poarta adversă. Iar acesta din urmă n-a lăsat niciodată impresia că s-ar da în vânt după faza a doua, aşa cum face, de pildă, Eto’o de când a plecat de la „extratereştrii” barcelonezi şi cară pianul fără să crâcnească la Inter, unde sclipirea păleşte în faţa jocului colectiv.

Unul e căpitanul echipei naţionale, iar celălalt e neconvocat pe o perioadă nedeterminată. Unul e titular în finala Ligii Campionilor, celălalt va prinde un meci oficial al echipei de club mai la toamnă.

Palmaresul lui Chivu e doldora de trofee, al lui Mutu, de apariţii în presa colorată. Deloc întâmplător, în săptămâna în care Cristi se pregătea alături de Zanetti şi Milito sub b