Unul dintre elementele de campanie ale oricărui partid politic din România, aflat în opoziţie, este reafirmarea rolului central al parlamentului în procesul legislativ. Electoratului i se comunică, în mod solemn, că, o dată ce noua putere va fi instalată, o eră radical diferită de cea anterioară va începe. Camerele , iar nu Guvernul, vor fi cele care decid agenda, ca autentice reprezentante ale naţiuii. Ordonanţele vor fi eliminate, iar tihna şi seriozitatea parlamentarilor vor fi stimulate.

USL a fost extrem de activ în a promova această politică viitoare; acuzele de derapaj democratic, hrănite de recursul la ordonanţele de urgenţă, au fost parte a efortului de înlăturare a guvernelor de centru- dreapta. Cabinetul Ponta, expresia instituţională a aceleeaşi Uniuni social- liberale, pare să îşi fi reconsiderat, însă, atitudinea faţă de practica ordonanţelor.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât înlăturarea, rapidă şi brutală, a conducerii ICR se realizează, deloc surprinzător, prin utilizarea celei mai puţin transparente modalităţi de legiferare pe care o introduce Constituţia României- ordonanţa de urgenţă. Ca şi în cazul declaraţiei Camerelor privind participarea la Consiliul European, cabinetul Ponta stabileşte, o dată cu reorganizarea ICR prin ordonanţă de urgenţă, un precedent constituţional a cărui semnificaţie nu poate fi subestimată. Din acest moment, ilustrat de decapitarea Institutului Cultural Român, orice alt organism al statului poate face obiectul unei măsuri similare. Referirile la restructurarea Curţii Constituţionale nu sunt un accident, ci expresia acestei intenţii de a folosi instrumentele pe care le oferă legea fundamentală spre a desăvârşi atingerea unei agende politice extrem de precise.

Încă o dată, întoarcerea la constituţie şi la limitele ei este necesară. Existenţa, astăzi ,a unei instituţii precum ordonanţa de urgenţă este