«În căutarea României pierdute», cartea de interviuri a lui George Rădulescu, s-ar putea să fie cea mai interesantă şi importantă apariţie din acest gen publicistic din ultimii patru, cinci ani.

În acest volum, colegul de ziar selectează paisprezece din mult mai multele sale dialoguri cu personalităţi ale lumii de azi, publicate mai întâi la rubrica „La masa Adevărului", formulă cu dublă semnificaţie, care trimite şi la numele publicaţiei, şi la intenţia ultimă a autorului interviurilor. Dacă nu întotdeauna se ajunge la adevăr, nu e în primul rând vina acestuia, ci mai ales a interlocutorilor săi. Dar, destul de des, se ajunge. Iar asta se datorează, fără îndoială, abilităţii celui ce formulează întrebările care - evitând atât postura de procuror, cât şi pe cea de avocat a celor puşi „sub semnul întrebării", George Rădulescu ştie să fie suficient de insistent, să revină asupra unor chestiuni formulând altfel întrebările încât să obţină şi nişte răspunsuri. Dacă nu pe toate, atunci o bună parte a lor. Este interesant că răspunsurile cele mai clare şi mai complete le obţine de la intelectuali şi artişti, ba chiar şi de la şefii serviciilor secrete - aici e vorba şi de abilitatea acestora, cu ajutorul căreia reuşesc să pară că spun mai mult decât spun! - şi cel mai greu a reuşit să obţină ceva semnificativ de la politicieni. Pe categorii „profesionale" sunt luaţi la întrebări şase artişti şi intelectuali (Neagu Djuvara - cu care autorul a realizat în 2010 şi o carte separată -, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Tudor Gheorghe, Oana Pellea, Dan Puric), toţi cei trei preşedinţi ai României din 1990 încoace, trei dintre premieri (Radu Vasile, Adrian Năstase, Călin Popescu-Tăriceanu) şi doi şefi de servicii secrete (George Maior şi actualul premier). Aş spune că la politicieni se respectă pluralismul din politica reală deşi, recunosc, aş fi fost foarte curio