Nimic nu a fost mai important pentru dictatorul Iosif Vissarionovici Stalin (1879- 1953) decât recunoaşterea sa ca doctrinar marxist. Şi-a visat să fie „clasic al marxismului”.
Puterea sa nu era una autocratică, ci ideocratică. Aşa s-a conceput pe sine încă din anii clandestinităţii bolşevice, când, la îndemnul lui Lenin a scris o broşură despre marxism şi chestiunea naţională. Ulterior, a participat la efortul de a demonstra că leninismul era „marxismul erei imperialiste şi a revoluţiilor proletare”. Marea impostură a pornit chiar din momentul loviturii de stat bolşevice prezentată drept o grandioasă revoluţie socială.
Din clipa în care a devenit filosofie oficială, marxismul a renunţat la dimensiunea critică originară. Ideologia înceta să mai fie o „armă a criticii” şi devenea discurs apologetic. Lui Marx i se ridica un monument la Moscova, cuvintele finale din „Manifestul Partidului Comunist” figurau pe manşetele tuturor ziarelor şi revistelor, dar minciuna era întronată ca substanţă a noii spiritualităţi, tradiţia stângii anti-autoritare era cauterizată şi stigmatizată.
Lenin şi Troţki ştiau foarte bine că nu a fost vorba de o insurecţie populară, ci de o acţiune a unui stat major format din militanţi fanatici, revoluţionari de profesie dedicaţi necondiţionat atingerii scopurilor dictate de nucleul conducător. Aşa a fost construit Partidul Bolşevic, ca univers sectar, ultra- centralizat, respectând orbeşte principul „centralismului democratic” definit de Lenin, inclusiv supunerea fără murmur a minorităţii faţă de majoritate, ierarhia îngheţată şi obtuză care a permis ascensiunea, încă din ultimii ani de viaţă ai lui Lenin, a unor birocraţi lipsiti de imaginaţie strategică, dar total controlabili (Molotov, Kaganovici, Voroşilov, chiar Kirov etc). În egală măsură, tocmai pentru că era vorba de un univers închis, militanţii găseau în el un adăpost îm