Încet-încet monstrul iese din pământ. Ca un submarin, întinzându-şi mai întâi periscoapele spre cer. Ca o navă subterană necunoscută şi, din pricina asta, înfricoşătoare că nu ştim cât de mare o fi, ce formă o avea, ce o ascunde în măruntaie?
Monstrul ni s-a arătat, virtual. Ştim că are şapte capete. I s-a dat şi nume. Nu pot rosti şi nici scrie un nume atât de nepotrivit. Ştiu şi de ce.
Catedrală? Adică o biserică mare. Tradiţia bisericilor româneşti e, fără îndoială, a micilor bijuterii de arhitectură – populară sau cultă – a proporţiilor cumpătate şi bine cumpănite, a detaliilor expresive, subtile, pe care le găsim în picturi, ornamente, ocniţe, streşini, brâuri, acoperişuri, ferestruici, pridvoare, bolţi, pilaştri, porţi, clopotniţe...
Nu avem a ne mândri cu „stilul colosal“. Singurele biserici mari s-au clădit după Războiul de Întregire, mai cu seamă în oraşe ardeleneşti, unde au purtat drapelul şi mesajul naţional - ortodox socialmente necesar în epocă.
Mântuire? Izbăvirea, dobândirea vieţii veşnice, iertarea de păcate, pot fi ele întruchipate de o construcţie mare, pretenţioasă, costisitoare - simbol al materialităţii – în care se străvede, mai de grabă, păcatul trufiei decât evlavia, smerenia faptei?
A Neamului? „Păcatul e strămoşesc... mântuirea e încordare personală“ (părintele Stăniloaie). Poate avea cineva, în afară de Iisus Christos, pretenţia la mântuirea colectivă, la grămadă, a unui neam, totuşi, amestecat şi contradictoriu?
Într-un interviu recent, preşedintele Ordinului Arhitecţilor a declarat că una dintre cele mai mari greşeli în urbanismul Capitalei este amplasarea Catedralei... Nu e „şeful arhitecţilor“, dar e cel mai înalt for de reprezentare a breslei noastre.
Ce ne nemulţumeşte?
1. Amplasamentul
2. Aspectul
1. Amplasamentul
În ultimii 14 ani amplasarea Cate