Inca din primele sale scrieri, Noica se raporteaza critic la modernitate, prin celebra teza ca modernitatea ar fi triumful etosului neutralitatii. Din aceasta pricina, modernitatea sufera, printre multe alte maladii, de bolile numite de el acatholie si atodetie. Nu ne vom mira ca, in plan socio-politic, Noica ajunge la o critica a individualismului modern si a expresiei sale politice, statul democratic. In lucrarea De caelo. Încercare in jurul cunoasterii si individului (1937), Noica se foloseste de cazul lui Aliosa Karamazov pentru a amenda individualismul modern. El considera ca reabilitarea individului presupune "sentimentul vinei individuale", astfel încat cel care nu se vrea puternic sa ramâna mai departe printre nevinovatii veacului în care traieste, iar cel care nu se vrea coplesit de puterile anonime (cosmos, istorie, mase) trebuie sa învete ca mijlocul cel mai bun de a le înfrânge este autoînvinovatirea. Concluzia lui Noica este evidenta: rationalismul este în stare de faliment, dupa cum scrie în eseul Intre idealism si rationalism. Aici se arata ca rationalismul este acea doctrina care: sustine existenta unei ordini asezate deasupra realitatii; presupune o refugiere în ideal, atunci când realitatea nu se mai poate corecta prin idealul sau; sustine democratia; în fine, o doctrina ce condamna forta, în masura în care aceasta nu este de esenta rationala. Vedem deci ca Noica nu conchide ca rationalismul a falimentat, ci ca acest rationalism a ajuns la faliment, atâta vreme cât nu s-a instituit nicio ordine rationala, progresul s-a dovedit utopic, iar condamnarea fortei, o simpla judecata de valoare. Exemplul utilizat de Noica este cel al natiunii: rationalistul accepta natiunea ca pe un moment al dialecticii istoriei; realistul accepta natiunea ca pe un întreg, ca pe un scop în sine, în functie de care se exprima viata persoanelor; idealistul recunoaste si perm