Vladimir Tismăneanu: "Monica Lovinescu s-a opus oricărei gândiri unidimensionale".

Ceea ce nu înseamnă că era dispusă să pactizeze cu varii mode stângist-marxizante. Dimpotrivă, când a fost cazul a ştiut să demitizeze infinita ipocrizie şi stupiditatea etică a unor intelectuali dispuşi să cânte ode infamiei. Când gruparea de la „Tel Quel“ în frunte cu Philippe Sollers şi Julia Kristeva savura dogmele maoiste, gânditoarea română a expus frauda. Nu a trecut uitat faptul că eseistul Pierre Daix a fost artizanul campaniei împotriva lui Viktor Kravcenko, unul dintre primii diplomaţi-defectori care a depus mărturie despre Gulag. La vremea aceea, la începutul anilor ’50, o întreagă pleiadă de intelectuali de stânga l-au acuzat pe Kravcenko de minciună. Mulţi aveau să se dezică ulterior - Daix a insistat în anii ’70 asupra similitudinilor dintre Mauthausen şi Gulag -, dar solidaritatea atâtora cu propaganda stalinistă nu s-a evaporat din mereu alerta memorie a Monicăi Lovinescu.

După cum, fidelă acestei etici a amintirii, nu i-a uitat nici pe David Rousset ori pe Margarete Buber-Neumann, care i-au sfidat pe Daix şi pe protectorii săi, între care Louis Aragon şi Elsa Triolet. Iată, de pildă, ce scria în 1983, reflectând la abdicările unui Maurice Merleau-Ponty, dar de fapt ale intelighenţiei pariziene în anii de început ai Războiului Rece: „Chiar dacă el avea să revină, în «Les aventures de la dialectique», asupra exceselor sale de atunci, şi să se despartă de Sartre în problema lagărelor de concentrare sovietice, «Humanisme et terreur» nu rămâne mai puţin ca un fel de carte neagră de vizită, nu numai a lui Merleau-Ponty, dar şi a întregii intelighenţii de stânga din acel timp, exercitând asupra literelor franceze un adevărat terorism intelectual“.

Protestând împotriva perspectivelor presupus absolutiste, Costi Rogozanu scria recent: „Spiri