Teatrul Act este, poate, cel mai propriu spaţiu pentru atât de căutata socializare urbană prin teatru. E primitor, chiar dacă e la subsol, e intim, are spectatori fideli şi de mai multă vreme cultivă o formulă de spectacol nu doar minimalistă, adecvată locului ci şi, hai să-i spunem, epică , adică mai aplecată spre poveste decât spre teatralitate şi actorie clasică.

Trendul e specific unora dintre regizorii noii generaţii, Cristi Juncu de pildă . Şi e chiar un stil care a venit la noi mai întâi pe filieră americană dar pe care îl descoperim, iată, şi la tânăra şi talentata generaţie de dramaturgi ruşi. Vârf de lance a fost la acest capitol, prin anul 2000, o piesă numită Bash de Neil Labute pe care am admirat-o tot la Teatrul Act, dar am descoperit-o şi în topul spectacolelor, într-o călătorie la Londra chiar în acel an .

Nu de mult am văzut , într-un stil asemănător, în regia aceluiaşi Cristi Juncu, un spectacol al Teatrului Ariel din Tg Mureş, Hoţii de Conor Mc Person, găzduit tot de teatrul de pe Calea Victoriei, iar zilele astea, Iluzii a rusului Ivan Vîrîpaev, în premieră tot la Teatrul Act, aproape sincron cu o alta de acelaşi autor , la Timişoara, Oxigen.

Vorbim aşadar despre,aproape un fenomen de vreme ce par tot mai preferate aceste piese în care actorii stau cuminţi în faţa publicului şi spun povesti despre întâmplări trăite sau aflate de la alţii, fără nicio intenţie de înscenare, de transpunere teatrală, iar cei care-i ascultă se lasă captivaţi de atmosfera acestei şezători trăind împreună o adevărată experienţă socială, de grup. Sau cel puţin o stare participativă indusă expres.

Ce-i determină să se lase astfel antrenaţi şi bine dispuşi? Păi, mai întîi povestea în sine, care se joacă perfid cu faptul divers , producându-ne un profund sentiment al realităţii, cu atât mai mult cu cât subiectele sunt din imediata noastră preocupare.