Comentatorul nu abandonează ideea că a văzut în Televiziune oameni de-ai lui Gaddafi.
Dumitru Graur m-a întâmpinat sceptic, într-un amurg de vară târzie. A acceptat uşor dialogul, dar a vrut, precaut, să aşeze el primul semn de întrebare, convins fiind că „Adevărul" vrea să îl „desfiinţeze" fiindcă are certificat de revoluţionar. Trebuie spus că Dumitru Graur, „Dadi" cum îl alintă microbiştii, vorbeşte ca şi cum ar comenta. La câteva fraze emite câte un „Fabulos!", ca după un mare gol, nu îşi permite tăceri îndelungate, ţine ritmul fiecărei istorii, chiar dacă, foarte omeneşte, mai şi greşeşte. Nu are, aşa cum s-ar putea crede, o rigiditate pedantă. Nu are, spuneam, deloc încredere.
Dumitru Graur a păzit terorişti cu mătura la Revoluţie, e convins şi astăzi că erau libieni. Spune că a fost rănit şi ne arată, în acest sens, dovezi medicale, dar nu vrea să facă din asta un caz; preferă să vorbească despre sport, nu despre TAB-uri şi despre colonelul Oană de la Televiziune. Există, chiar, şi un moment care nu poate fi reprodus exact într-o gazetă - este momentul când Dumitru Graur îşi aminteşte că atunci, în decembrie '89, a sunat acasă şi le-a spus copiilor săi: „Vă sărută tata pe amândoi". Urmează, aici, nişte lacrimi care nu se văd, dar se simt, căci între timp, în urma unei tragedii rutiere, Dumitru Graur mai are un singur copil.
Când simte că îşi pierde vocea, comentatorul spune doar un „Iartă-mă", simplu, şi, nu ştii cum, reuşeşte să îşi revină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult, parcă pentru a se apăra, foloseşte obsesiv substantivul comun „bătrâne", deşi reporterul e încă tânăr. E un truc: ia distanţă prin această apropiere. Dar poate cel mai important lucru cu care rămâi după foarte curioasa întâlnire cu Dumitru Graur este imaginea necenzurată a lui Teodor Brateş - de zeu al TVR şi înainte de Revoluţie, şi în timpul ei.
