De la înfiinţare, în 1999, moneda unică europeană a fost venerată de întreaga Europă.
Marile economii ale lumii o adulau ca pe o zeiţă, îi aduceau daruri, osanale, o plimbau ca pe sfintele moaşte prin toate ţările Bătrânului Continent pentru ca popoarele să i se închine. Statele, credule, au îngenuncheat în faţa ei şi au recunoscut-o de atotputernică, aruncând la coşul de gunoi al istoriei monedele lor naţionale. Aşa se face că euro creştea ca Făt-Frumos şi, în fiecare an, un alt stat îi întindea covorul roşu pentru a-i pregăti intrarea în economia naţională. Astăzi, moneda euro a fost părăsită de toată lumea şi aproape că-i plâng de milă. Investitorii au folosit-o ca pe-o prostituată de ocazie şi au părăsit-o la primul cutremur financiar. Germania şi Franţa au crezut că de vină o fi vârsta, aşa că au umflat-o repede cu botox şi cu silicoane, însă nici dracu nu se mai uită la ea. A pierdut teren nu numai în faţa zeului aur, dar şi în faţa unor venetici, fără sânge nobil, cum ar fi francul elveţian sau yenul japonez. Nu mai vorbesc de bătrânul dolar, îşi râde-n barbă şi parcă spune „v-am zis eu!".
Într-adevăr, nu toată lumea a crezut în euro, nici chiar atunci când avea o imagine de fecioară nevinovată. În 2006, investitorul american Jim Rogers spunea în cadrul unui eveniment bursier de la Seul că euro va dispărea în 15-20 de ani. „Va dispărea pentru că ţările membre ale Uniunii Europene nu au o regulă comună privind cursul de schimb", spunea Rogers atunci, într-un interviu pentru Reuters. Profesorul de economie George Irvin, de asemenea, spunea în ianuarie 2010 că moneda euro este în pericol de a deveni istorie. „Atât timp cât încasările statelor din taxe scad, iar cheltuielile guvernelor cresc în plină criză economică, guvernele trebuie să se împrumute pentru a-şi acoperi deficitele. Cum Europa nu are o Rezervă Federală, precum SUA, ca să poată emite eu
