Singura dorinţă de pluralism a Chinei se manifestă doar în ceea ce priveşte distincţiile pentru pace.

Am avut „Adibas" şi „Heiniken", de ce n-am avea şi un „Nobel" construit după aceleaşi principii? Asemenea ceasurilor de 10.000 de dolari, China clonează libertatea şi obţine un obiect de butaforie, care în scurt timp va arăta ora exactă doar de două ori pe zi, apoi o vinde fraierilor pe nimic. Ce poate fi mai comic decât să fabrici în trei săptămâni o distincţie care se întemeiază pe tradiţie? Ce poate fi mai tragic decât să glorifici libertatea acordând un premiu unui om care nu-l vrea?

În două zile consecutive, am văzut două scaune goale la decernările unor distincţii pentru - ce tristă ironie! - pace. Dar ce diferenţă între motivaţiile acestor absenţe! Liu Xiaobo, disidentul chinez care a câştigat Premiul Nobel, nu a putut fi prezent, aflându-se încarcerat, iar soţia sa, într-o casă transformată în închisoare, în timp ce Lien Chan nu a vrut să primească Premiul Confucius pentru Pace. Iar dacă scaunul acela din Oslo urlă, ca o lumânare sau ca un tacâm încă aşezat la masă pentru un prieten absent, distincţia clonată trebuia cumva să fie îndesată pe gât, printr-un copil denumit „înger al păcii".

Orice nemulţumit se poate duce în faţa Casei Albe să demonstreze împotriva politicii americane, dar cine poate intra în casa soţiei lui Xiaobo? Vorbim de aroganţa şi de agresivitatea Americii, de multe ori pe bună dreptate, dar cum putem califica discursul chinezesc de discreditare a Norvegiei, „doar o ţară mică", sau modul în care organizatorii glumei de premiu s-au referit la Liu Xiaobo, printr-un eufemism în legătură cu modul în care îi este scris numele, „cele trei caractere"? Să mai vorbim de şantajul oficial al Chinei, care a ameninţat ţările care vor participa la festivitatea din Oslo că vor suferi „consecinţe"? Discutăm de păstrarea libertăţii in