Nimic nu este mai enervant decât oamenii politici care vorbesc înainte să se informeze. Sau care spun deliberat prostii, deşi sunt în cunoştinţă de cauză. Preşedintele Senatului, Crin Antonescu, duce de câteva zile o înverşunată campanie televizată împotriva DNA. El susţine că procurorii anticorupţie se ocupă prea mult de demnitarii liberali şi deloc de cei care s-au aflat la guvernare între 2009 şi 2012.
Crin Antonescu, împreună cu echipa de zgomote care îl cultivă, invocă nişte rapoarte ale Corpului de control al Guvernului privind neregulile din guvernarea precedentă, care au fost transmise la DNA şi despre a căror soartă nu se mai ştie nimic.
Farmecul alternanţei la guvernare acesta şi este: cei nou veniţi scotocesc prin actele şi faptele predecesorilor şi, în funcţie de ce găsesc acolo, sesizează autorităţile competente să ducă ancheta mai departe, eventual până la condamnările definitive. Asta e însă în teorie. În practică, întregul proces depinde şi de calitatea sesizării, de ceea ce vor sau de ceea ce li se permite controlorilor să găsească. Sau chiar de capacitatea lor de a găsi ceva cu adevărat relevant.
Căci nu putem uita campania de demascare de anul trecut, cu aşa-zisele audituri efectuate prin ministere în primele săptămâni de viaţă ale Guvernului Ponta 1 şi oferite opiniei publice după toate regulile presei tabloide: conferinţe de presă flamboaiante, prezidate de miniştri înşişi, în care se înfierau, cu adjectivele cele mai aţâţătoare, neruşinate cheltuieli de protocol de aproximativ 1.800 de lei cu tot cu TVA.
Amatorismul acelor audituri a trecut, şi-or fi produs ele impresia artistică scontată, dar aşteptările publice au rămas la fel de mari: cât de corupţi au fost cei de la PDL? Şi au început să apară, după câteva luni, rapoartele Corpului de control al Guvernului. Am ales unul dintre ele, despre care ştiu sigur că a ajuns şi
