E 27 iulie 2012, seara, nu mai e mult până va începe - Dumnezeule, ce o să fie!
«Nu e nimic în lumea de azi, şi probabil nici în cea veche, care să se compare cu Jocurile Olimpice, nimic», scriu pe o reţea de socializare, deşi, de fapt, scriu toate acestea doar pentru mine - o permanentă scrisoare către mine însumi.
E 27 iulie 2012, dar, trebuie să ştiţi, la mine, aici, e şi 8 august 2008. Sunt iar pe străzile din Beijing, aştept să se facă 8 şi 8 minute, să fie cu noroc, căci chinezii sunt atât de superstiţioşi. Şi uite aşa, mergând între două lumi, între două timpuri, mă trezesc în metrou, spre Picadilly Circus. Cu atât mai bine, voi ajunge, deci, în Cartierul Chinezesc, voi bea o bere Tsingtao în Soho şi îi voi da nostalgiei toate drepturile.
Am învăţat deja să ghicesc cerul. Nu, nu va ploua, e bine, înaintez greu printre oamenii ăştia, parcă sunt captiv în rândurile unei cărţi de Virginia Woolf, e o nebunie la Londra, dar nu e nebunia Jocurilor, e doar Londra. Ce fac oare, acum, bicicliştii din Beijing? Pedalele lor scoteau un zgomot care era mai mult muzică, era ca o furtună de fluturi, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Underground contemporan: un artist fără nume smulge unei chitări câteva acorduri melancolice, sau poate doar ciudate, urc pe scara rulantă, citesc afişele publicitare ale unei companii de pantofi sportivi; creativii ne învaţă ce este măreţia, dar gândul îmi zboară la George Orwell şi la ideile lui despre industria asta - gunoi, gunoi, numai gunoi.
Încă doi paşi, gata, sunt iar în stradă acum, totul e pestriţ, în Beijing vedeai pretutindeni roşu - o dictatura cromatică. Şi ce sunt Jocurile Olimpice pentru Londra? Londra nu mai are nimic de demonstrat, e cel mai important oraş din lume. Şi mă enervează această degajare - nu le pasă, e fun, un pic obositor, dar nu e cu adevărat decisiv. Beijingul dădea tot. Londra dă cât