Explica un interlop bulgar în „Le Monde”: „Mafioţii din Est îşi iau maşini de teren sau limuzine albe pentru a arăta că banii lor negri sunt de-acum spălaţi, curaţi. E o simbolistică”.

Gigi Becali funcţionează după o logică similară. A „preluat” cu scandal Steaua (mai ţineţi minte „şedinţa” aceea unde parcă se turnau secvenţe din „Naşul”?) şi a absorbit-o până a intrat în sângele său de războinic. Poate spune acum, cu toată fiinţa, într-un delir live: „Ghencea sunt eu”. La fel cum poate urla convingător că, dacă vrea, poate să urce şi canapeaua pribegiei şi să se mute cu tot cu echipa „lui” în Cotroceni. Îşi face Steaua 2003, după chipul şi asemănarea sa, şi se leapădă de trecutul vechi şi inutil.

Gigi Becali nu înţelege şi nu poate să înţeleagă că Steaua e mai mult decât o oaie, nu înţelege şi nu poate să înţeleagă mecanismul complex după care funcţionează un club modern, care e rolul unui manager sau ce obligaţii are un tehnician. Nu înţelege şi nu poate să înţeleagă că a existat viaţă pe pământ şi înainte de pogorârea sa, că va exista şi după. Istoria acestui cioban cu palat nu e despre cât de bine este să fii bogat, ci despre cât rău pot face banii mulţi ieşiţi deodată din pământ.

Gigi Becali a ajuns de la periferie în centru şi mai departe, la Strasbourg şi Bruxelles. E un parlamentar european care citeşte silabisit, ca în şcoala primară, şi păstrează un respect speriat pentru marile instituţii. Că a ajuns să reprezinte România în UE nu e doar problema lui. E ceva ce spune exact în ce fel de ţară vor mulţi dintre noi să trăiască. Valul de milă care a inundat celula lui Becali şi s-a prelungit pe buletinele de vot asta spune: „Noi, votanţii domnului Gigi, vrem o Românie cu justiţie paralelă, de tip dinte pentru dinte, vrem o justiţie în care hoţii sunt prinşi de bodyguarzi, băgaţi în portbagaj şi muştruluiţi sentimental, cu p