Mici întâmplări ale vieţii definesc uneori mari fenomene, care ne afectează în proporţii incredibile. O situație probabil banală pentru mulți dintre români, consumată zilele acestea într-un banal oficiu poștal cu multe probleme, descrie de fapt mentalități care ne afectează pe toți într-un mod pe care mulți nici nu-l bănuiesc.

Problemele sunt provocate în primul rând de poștașii care prefera să adune lumea la oficiul poştal, în loc să urce câteva etaje. Lasă o hârtiuţă în cutia poştală şi pun pe drumuri sute, poate chiar mii de persoane în fiecare zi.

Oficiul poştal, ca orice operaţiune gestionată de stat, funcţionează într-o lume paralelă cu cea reală, după un program care se termină înainte de finalul programului din multe firme private.

Să pătrundem aşadar în “incinta” oficiului poştal din Calea Buziaşului, din Timișoara. Imaginaţi-vă un spaţiu cât o langoşerie plin ca un autobuz, tramvai sau metrou, dimineaţa devreme. Teoretic sunt trei ghişee unde se face câte ceva. Ar trebui să fie trei cozi. Nici vorbă. Oamenii stau înghesuiţi într-un singur rând, care şerpuieşte prin spaţiul şi aşa îngust.

E greu pentru cel care dă cu ochii prima dată de coadă să priceapă că are de făcut trei ture între pereţii laterali, până când ajunge la un ghişeu. E firesc să întrebi, înainte de orice, unde se termină coada, pentru a afla de unde începi să aștepți.

O bătrânică se grăbeşte să-mi spună că e ultima la rând şi să îmi indice cu regret în voce că “durează ceva”.

“Da ce voiaţi doamnă, să intraţi şi să ajungeţi direct pe rândul doi?”, se bagă supărată în discuţie o altă bunicuţă, fericită posesoare a unui loc privilegiat, pe la mijlocul cozii. Vorbeşte pe un ton răstit, ceea ce atrage imediat o replică la fel de acră: “Da ce, te-a întrebat cineva ceva pe dumneata?”

Pensionarele se iau apoi la harţă. Nu aveau nimic personal de împărţit. Se cunosc