O bună prietenă îmi spunea zilele trecute că lumea asta nu e făcută pentru femei şi pentru bărbaţi, ci pentru bărbaţi şi pentru femei în exerciţiu, de la soţii la menajere, de la metrese la prietene cu care poţi purta polemici cordiale. Îmi spune, cu tot atâta drag câtă vehemenţă şade în vorbele ei că „toate conflictele se trag de la ambiguitatea atribuţiilor”. I-aş fi răspuns că e firesc, însă numai pentru o jumătate de lume. De ce?!
O bună prietenă îmi spunea zilele trecute că lumea asta nu e făcută pentru femei şi pentru bărbaţi, ci pentru bărbaţi şi pentru femei în exerciţiu, de la soţii la menajere, de la metrese la prietene cu care poţi să porţi liniştit, polemici cordiale. Îmi spune, cu tot atâta drag câtă vrehemenţă şade în vorbele ei, că „toate conflictele se trag de la ambiguitatea atribuţiilor”. I-aş fi răspuns că e firesc, însă numai pentru o jumătate de lume. Sub ochii mei există faţa şi reversul şi la fel de bine cred că le stă şi bărbaţilor într-un joc de roluri. Oricum, trăim într-o societate mascată şi compromisă, în care postmodernismul, o epocă de consum, a cotropit până într-acolo încât am putea vorbi nonşalant şi fără prea multe rezerve despre un consum de sine, despre suflete mate şi oameni care trăiesc într-un concert de avatare, cele mai multe iluzorii. Aş fi putut să-i spun ceea ce Părintele Rafael Noica scria, la un moment dat, în Cultura Duhului:
Pentru omul modern, care este obişnuit cu cercetare intelectuală, amintesc cuvântul unui filosof (am uitat care- un filosof german) : Man ist was man Ibt. Este un joc de cuvinte. Ist înseamnă a fi, scris un pic altfel: înseamnă a mânca: eşti ceea ce mănânci. Adică mâncăm materie, suntem materie.
Dar ar fi iscodit îndată un punct sensibil şi mi-ar fi spus că „mâncăm iubire, suntem iubire”. Şi-atunci, ţinând cont de această măsură de prudenţă dialogală pe care mi-am as
