„Scriam însemnările de mai sus şi nu încetam să mă întreb de ce literaturii române îi este atât de străin romanul poliţist. Răspunsul, când îl voi şti.”

Nu vreau să ”fur” răspunsul lui Nicolae Manolescu (domnia sa a notat cele de mai sus în postarea De la comisarul Maigret la ”Minţi criminale” – 12 aprilie 2013), dar fiind o problemă care mă intrigă şi pe mine o să încerc să răspund referindu-mă la perioada dictaturii comuniste.

Mă gândesc la două lucruri. Unu: limbajul folosit în romanele poliţiste născute în blocul din Est. ”Tovarăşe comisar” era un apelativ de la care ţi se făcea părul măciucă, îţi dispărea orice chef de a citi mai departe. Toate cărţile de acest gen erau pline de fel de fel de ”tovarăşi” (cele maghiare, de „elvtárs”), toţi criminalii erau agenţii Vestului decadent. Îmi amintesc volumele Hód (Castorul) ale lui Jenő Mattyasovszky – la vremea aia, prin anii optzeci, anii adolescenţei mele, le-am citit cu plăcere, dar chiar şi atunci am simţit şablonul pe care erau pliate. Castorul era un superagent perfect şi din punct de vedere ideologic, răufăcătorii – cei infectaţi de capitalism. Or, în marile opere ale genului, de la Agatha Christie la Simenon şi Chandler, ucigaşul niciodată nu poate fi bifat pe criterii ideologice.

Doi: dreptatea trebuia făcută de sistem. Nu poţi scrie romane poliţiste bune dacă ţi-e legată imaginaţia. Or, numai sistemul şi partidul ştia ce e rău şi ce e bine, tu erai scos din ecuaţie, nu trebuia să te întrebi şi să te socoţi. Într-una din cărţile-Maigret, un om stă toată după-masa pe o bancă pentru că vrea să se ducă acasă cât mai tîrziu. Se poate imagina aşa ceva în plin comunism? Suntem oameni cuminţi, domle, cu loc de muncă, remuneraţie după buget şi familie fericită, ce mai!

Interesant e că nici literatura maghiară nu se prea mândreşte cu romane poliţiste între 1945 şi 1989. Înainte, era un scriitor