Pe masura ce ne indepartam de era fondatorilor UE, tindem uneori sa neglijam faptul ca deciziile majore din primii ani au suscitat controverse dure. Se implinesc, astazi, saizeci de ani de la intrarea in vigoare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), primul pas in procesul postbelic de constructie europeana. Nici momentul 23 iulie 1952, nici semnarea tratatului de instituire a comunitatii (in ziua de 18 aprilie a anului precedent) nu au ramas inscrise in cartea de identitate a actualei Uniuni Europene, lasand toti laurii pentru ziua de 9 mai 1950. Este ziua in care ministrul de Externe francez Robert Schuman a lansat ideea integrarii pe baze supranationale a productiei in cele doua sectoare, considerata a fi un pas catre asigurarea unei paci durabile pe continent. CECO avea sa-si incheie existenta in mod natural, si intr-un evident anonimat, acum zece ani, spre bucuria tuturor celor care doreau simplificarea organigramei institutionale a Uniunii. Astazi, pe masura ce ne indepartam tot mai mult de era fondatorilor, tindem adesea sa neglijam faptul ca deciziile majore din acea vreme au suscitat controverse. Piata comuna in sectoarele carbonifer si siderurgic a avut inca din faza de proiect - datorata in masura covarsitoare lui Jean Monnet si apropiatilor sai - o imensa incarcatura politica. Ideea a divizat puternic clasa politica din Franta si R. F. Germania, precum si din celelalte patru state semnatare (Italia in primul rand, dar si Belgia, Olanda si Luxemburg), iar impunerea sa in constiinta publica a durat mai mult si a lasat rani mai adanci decat ne-ar placea sa credem astazi. Opozitia din Franta nu a fost, in esenta, diferita de cea care, in 1954, avea sa blocheze proiectele integrarii militare si politice pe baze supranationale: a fost doar ceva mai slaba. Daca in perioada 1951-1952 comunistii si gaullistii ar fi reusit sa intruneasca in Adunare