Purtată de vântul istoriei: e austriacă din Ardeal, a suferit sub comunism, iar ruşii au deportat-o în mină. Nu i-a cerut nimeni iertare.

În minele din Donbas au lucrat mii de români deportați după război. Nimeni nu le mai cinstește memoria

Sursa: REUTERS

Ileana Paulina Geller are acum 87 de ani. Locuieşte în Călan, într-un apartament mic, de două camere împreună cu o nepoată. Se trage dintr-o familie de austrieci stabiliţi la Călan la începutul secolului XX. În baza legii 221 din 2009 s-a adresat instanţei solicitând despăgubiri pentru cei cinci ani de tinereţe în care a fost chinuită într-o mină sovietică. Nu a primit nimic şi nici nu mai speră că va primi.

Când sănătatea înseamnă ghinion

Tanti Geller se aşează cuminte pe canapeaua din cameră. Nu începe să-şi spună povestea până când nu întreabă: "Dacă tot ei au dat legea, de ce s-au răzgândit? Nu înţeleg!".

"Aveam 20 de ani. Era seara zilei de 15 ianuarie 1945 şi mă întorceam acasă, de la Deva, venind pe jos 30 de kilometri". Acasă jandarmul o aştepta la poartă. Surorile ei fuseseră deja luate şi duse la şcoala din Călan. Sora cea mare, Elisabeta, a scăpat de deportare pentru că medicii spuneau că nu este îndeajuns de sănătoasă pentru muncile grele la care ar fi urmat să fie supusă. Ileana şi sora ei mai mică, Margareta, n-au avut acelaşi noroc. Erau perfect sănătoase. Trei zile au stat în "închisoarea" încropită chiar în şcoală.

Chipul femeii se înăspreşte vizibil. "În vagonul ăla de marfă ne-au băgat ca pe heringi în conservă. Am tot mers vreo două săptămâni. Când mai murea câte unul, îl puneau într-o pătură, îl legănau de trei ori şi-l aruncau din mersul trenului. Asta era înmormântarea lor. Doi tineri, frate şi soră, au fost primii care au murit şi aruncaţi în zăpadă", povesteşte bătrâna, iar groaza-i pune stăpânire pe riduri. Îşi aduce