Este prematur sa vorbim de sfirsitul stingii sau dreptei radicale, ca forte relevante in viata politica italiana . Acesta este un proces care reclama mult timp si care s-ar putea bloca pe parcurs. Chiar mai importanta este, dupa alegerile de saptamina trecuta, intelegerea faptului ca bipolarizarea are dificultatile si limitele ei. Multe lucruri nu merg bine in sistemul politic italian, insa alternanta la putere functioneaza perfect. Dupa un mandat incheiat abrupt si prematur, fortele de centru-stinga cedeaza puterea eternului Silvio Berlusconi. Rezultatul nu a fost surprinzator, date fiind sondajele de opinie, singurul element neasteptat fiind decalajul intre cele doua mari forte - si, pe cale de consecinta, majoritatea absoluta dobindita in ambele camere de coalitia lui Berlusconi. Analistii s-au concentrat in primul rind asupra bipolarizarii accentuate a scenei politice italiene. In esenta, jocul politic italian se va purta intre cinci partide: doua de centru-dreapta ("Poporul Libertatii" al lui Berlusconi - PdL si Liga Nordului a lui Umberto Bossi - LN), doua de centru-stinga (Partidul Democrat al lui Valter Veltroni - PD si "Italia Valorilor" a lui Antonio di Pietro - IdV), plus mica Uniune Democratica de Centru (UDC), condusa de Pierferdinando Casini. Au fost alesi si citiva deputati si senatori ai unor mici formatiuni regionale (dar care au fost de regula sustinuti, in circumscriptiile lor, de marile forte politice), intrucit in unele regiuni autonome se voteaza si uninominal, prin contrast cu regula proportionalitatii cu prag de 4%, valabila pentru cvasitotalitatea teritoriului italian. S-a impus, astfel, nu bipartidismul, ci un multipartidism bipolarizat. Am fi putut vorbi de o tendinta catre bipartidism daca unul dintre cele doua mari partide ar fi cucerit, singur, majoritatea absoluta, iar de partea cealalta a baricadei s-ar fi detasat o forta capabila, cin