În decembrie 2012, comentând concertul oferit, la Ateneu, de ansamblul Camerata Regală, sub bagheta lui Jin Wang, afirmam că „punctul de atracţie a fost contratenorul Cezar Florin Ouatu, apreciat în străinătate mai ales pentru înregistrările sale pe CD.”
„Ariile de Händel, Bach sau Vivaldi, alese din repertoriul îndrăgit de publicul larg, au pus în valoare agilitatea deosebită a solistului în secvenţele de coloratură, pentru mulţi spectaculoasă, dar şi maniera excesiv «ingolată”» de cânt sau (ne)rezolvarea registrului grav, chiar dezagreabil. Muzical, aparent foarte sigur pe sine, Florin Ouatu a cucerit ovaţiile publicului numeros, încântat să descopere, poate abia acum, o asemenea voce specială, de mare efect şi să reasculte cu plăcere pagini accesibile din operele Alcina, Rinaldo, Serse, Orlando Furioso, dar şi mai puţin ştiute pe la noi, precum Flavio sau Partenope, alături de o arie dintr-o cântată de Bach.”
Câteva luni mai târziu, de această dată la Sala Radio, l-am reascultat pe mult mediatizatul solist, într-un repertoriu asemănător, remarcând din nou carenţele sale tehnice, subliniînd, în 1 mai 2013, şi faptul că prezentarea pentru acel concert îl recomandă, „cel puţin surprinzător, ca fiind reprezentantul nostru la Eurovision care va cânta Händel”
Cărui segment de public se adresează o asemenea reclamă?! Oricum, nu era nicio descoperire, pentru că îl ascultasem (şi eu şi alţii) într-un alt concert, pe acel podium, în urmă cu vreo şase ani şi, ca şi atunci, am apreciat agilitatea coloraturii, acutele de efect, constatând, încă o dată, că este un banal bariton (pe mediu) care în pasaj şi acut cântă „cu voce de cap“, aşa încât diferenţa este enormă şi jenantă, iar platitudinea interpretativă dezarmantă!
Dacă unora poate să le placă „aspectul său viril“ (după cum el însuşi a declarat într-o emisiune televizată), este o cu to
