Vă rog să vă amintiţi de o carte splendidă, Declinul Occidentului semnată de cel care atunci era doar un obscur profesor german de liceu, Oswald Spengler.
O cultură, argumenta Spengler, se naşte atunci când se trezeşte sufletul, când se detaşează de stadiul primar al eternei copilării umane…şi moare ”atunci când sufletul a ajuns la realizarea plenară a întregii sume a posibilităţilor sale sub forma popoarelor, limbilor, doctrinelor religioase, artelor, Statelor, ştiinţelor şi s-a reîntors la stadiul psihic primar...Când scopul a fost atins şi ideea desăvârşită, atunci când cantitatea totală a posibilităţilor interne s-a realizat în afară, atunci cultura înţepeneşte brusc, moare, sângele său se scurge, forţele sale se distrug: devine civilizaţie”.
Dar în ce moment începi să ştii că o civilizaţie începe să se auto-distrugă, care sunt semnele lente, dar foarte sigure, care avertizează asupra începutului imploziei? Cine au fost purtătorii reali ai sufletului culturii, cei care au marcat momentul său de apogeu şi, în acelaşi timp, au trasat perimetrul în care civilizaţia spaţiului respective avea să se impună ca ultimă formă de glorie a unui fabulous trecut?
Unul dintre răspunsuri, căci niciodată nu va exista unul cu valoare absolută, este că sufletul unei mari culturi la apogeul său este dat de personalităţile care au marcat profund cu prezenţa lor o perioadă anume de spaţiu-timp în istoria omenirii. Momentul declinului apare în clipa în care în locul lor civilizaţia nu mai poate produce alţi lideri, ci doar politicieni, atunci când, la moartea ideologiilor, ele sunt înlocuite cu slogane. Din ce în ce mai multe, din ce în ce mai fără valoare.
Liderii nu mai sunt unici, carismatici şi puternici, sunt doar oameni politici profesionişti, cei de azi la fel ca cel de ieri şi ca cel de mâine, feţe suprapuse peste acelaşi gol ideatic. Conducătorii nu mai
