Întregul proces de revizuire a Constituţiei României de până acum poate fi caracterizat ca fiind cel mai grav atentat la funcţionarea democraţiei, de la reinstaurarea acesteia în 1989 şi până în prezent.
Modificarea Constituţiei pune în discuţie mecanismele care au făcut posibilă depăşirea tuturor crizelor constituţionale prin care a trecut România, printre care pot fi enumerate revocarea primului - ministru de către Preşedinte în 1999 sau cele două suspendări ale Preşedintelui de către Parlament în 2007 şi 2012. Pe baza prevederilor din textul de revizuire, conflictele dintre puteri nu vor mai putea fi soluţionate de acele instituţii care au în prezent funcţia de arbitru. Medierea Preşedintelui va fi lipsită de conţinut, rolul Curţii Constituţionale va fi mult diminuat, în schimb Parlamentul nu va putea fi controlat în acţiunea sa de nicio altă autoritate. Separaţia puterilor devine astfel un principiu constituţional golit de conţinut.
Potrivit Constituţiei revizuite, vom avea un Parlament şi un Preşedinte aleşi în mod direct dar cel din urmă nu va avea prerogativele corespunzătoare modului de desemnare. Astfel, conflictul între un Preşedinte ales în mod direct şi universal dar fără puteri şi un Parlament ales în aceeaşi modalitate va deveni inevitabil. Odată declanşat un astfel de conflict, nicio autoritate nu va avea competenţe să intervină pentru a media.
Mandatul Comisiei de revizuire a avut o triplă natură: a nu se depăşi limitele revizuirii, înscrise în Constituţie, a respecta voinţa cetăţenilor, exprimată la referendumul din 2009, privind renunţarea la una dintre Camerele Parlamentului şi a armoniza Constituţia cu prevederile Tratatului fiscal al UE, ratificat de România. Referendumul din 2009 a întrunit condiţia de validitate, peste 50 % + 1 dintre alegători exprimându-se în favoarea propunerii de a avea o singură Cameră a Parlamentului.
