Cât de departe se poate merge pe calea atacurilor la persoană? Există limite ale defăimării cuiva? Este huliganismul acceptabil în numele dreptului la opinie?

De ani de zile mă întreb cum este posibil să treacă neobservate atacurile furibund antisemite la care am fost şi sunt supus, cu o intensitate accentuată după noiembrie 2006, momentul condamnării regimului comunist. Este uluitor cum într-o ţară democrată poate fi reluată tema vinii de-a te fi născut cu un anumit nume sau cu o anumită genealogie.

Chiar şi în intervenţiile unor persoane publice pretins onorabile apar referinţe obsesionale la trecutul părinţilor mei ori al unor prieteni de idei (în genere falsificat prin hiperbolizare şi demonizare), la faptul că aceştia ar fi venit pe tancurile Armatei Roşii, că port o culpabilitate genetică etc.

Ereditatea mea nu s-a schimbat în toţi aceşti ani, dar s-a schimbat, devine tot mai limpede, optica unor oameni care păreau odinioară adepţii civismului democratic. Este ceea ce putem numi moralitate cu geometrie variabilă.

Deranjează, bănuiesc, implicarea mea şi a celor cu care împărtăşesc aceleaşi valori în acţiunea de decomunizare de pe poziţiile pluralismului liberal-conservator, antitotalitar şi anticolectivist. Am mai spus-o: comunismul în România, mai ales în ultimele sale două decenii de existenţă, a îmbrăţişat multe din temele favorite ale extremei drepte, s-a fascizat. Lucrul acesta a fost observat şi discutat de Monica Lovinescu în numeroase contribuţii din epocă la Radio Europa Liberă. Aceste intervenţii pot fi citite în volumele "Unde Scurte" precum şi în antologia "Etica neuitării".

Din păcate, unii dintre cei care au ales să o atace postum pe Monica Lovinescu (ori, mai nou, să-i bagatelizeze opera) uită ce-a scris distinsa gânditoare în anii ’70 şi ’80, modul în care a veştejit delirul xenofob-hulig