În Africa subsahariană nimic nu se formează mai uşor decât miliţiile.
Moartea lui Nelson Mandela, cu ale sale umbre şi (multe) lumini, este o veste tristă pentru Africa. Dând părintelui noii republici multirasiale sud-africane ceea ce i se cuvine, să observăm că, în ultimele două decenii, continentul negru nu s-a apropiat decât în mică măsură de pace şi stabilitate. Cifrele economice şi prognozele pe termen mediu ne oferă anumite motive de optimism, mai ales pentru ţările ale căror nume nu apar prea des în presa internaţională. În restul lumii, însă, mult mai bine cunoscute sunt statele cu probleme interne grave şi - de cele mai multe ori - strâns întrepătrunse: guvernare despotică, sărăcie extremă, conflicte etnorasiale sau religioase, războaie civile, corupţie şi aşa mai departe.
Republica Centrafricană (RCA) face parte din această categorie. Conflictele violente din ultimele zile au dus la o reacţie de acum obişnuită din partea ONU. În baza unei rezoluţii a Consiliului de Securitate, misiunea deja prezentă a Uniunii Africane (UA) este reformată şi întărită (inclusiv cu trupe), Franţa îşi măreşte contingentul şi îi extinde atribuţiile, plus alte aspecte binecunoscute în cazuri de acest gen. În teorie, totul e adecvat şi s-ar putea chiar ca intervenţia să dea rezultate: să prevină noi cazuri de violenţă extinsă şi, pe termen mediu, să conducă la învestirea unui guvern de înţelegere naţională. În practică, există întotdeauna probleme.
Au trecut nouă luni de la înlăturarea preşedintelui François Bozizé de către miliţiile Seleka, formate aproape în totalitate din musulmani, şi instaurarea unui nou regim. În fruntea ţării s-a instalat liderul acestora, Michel Djotodia (de religie musulmană), şi un premier creştin, Nicolas Tiangaye. Însă, cum în Africa subsahariană nimic nu se formează mai uşor decât miliţiile, vechiului şef de stat nu i-a luat mult t
